Prima pagină » Uncategorized » EFORTURILE DE UNIFICARE EUROPEANĂ

EFORTURILE DE UNIFICARE EUROPEANĂ

Uniunea Europeană nu reprezintă prima expresie politică a ideii de a asocia durabil statele europene. Iniţiativele diverse au precedat-o, multe dintre acestea reflectând dorinţa de hegemonie şi dictat.Două exemple sunt în acest sens cunoscute: Napoleon I, a cărui ambiţie era să unifice Europa sub conducerea Franţei şi Hitler, care a încercat prin forţă să subordoneze continentul dominaţiei celui de-al treilea Reich.

Au existat însă şi modele de asociere voluntară şi paşnică a unor parteneri egali în drepturi, mai ales după experienţa dureroasă a primului război mondial. Astfel, în 1923 contele austriac Coudenhove Kalergi a fondat o organizaţie numită „Mişcarea Europeană”, a cărei doctrină cerea crearea „Statelor Unite ale Europei”, având drept elemente de referinţă unificarea Elveţiei în 1648, fondarea Reicului german în 1871, dar mai ales apariţia Statelor Unite ale Americii în 1776.

Şase ani mai târziu este rândul ministrului francez de externe Aristide Briand să lanseze o nouă iniţiativă: susţinut de omologul său german Gustav Stresemann, el a propus guvernelor europene, într-un celebru discurs ţinut la 5 septembrie 1929 în faţa Societăţii Naţiunilor. Desigur, nu era vorba decât de instaurarea unei cooperări mai strânse între statele europene a căror suveranitate rămânea intactă, însă ideea era extrem de îndrăzneaţă şi vizionară pentru acel moment.

Aceste tentative de unificare paşnică a Europei s-au ciocnit însă de spiritul naţionalist şi imperialist încă foarte puternic în epocă. Nu putem să nu amintim, în acest context, eforturile depuse de către marele diplomat român Nicolae Titulescu, în calitatea sa de preşedinte al Societăţii Naţiunilor, pe linia îndepărtării pericolului unui nou conflict mondial şi a unificării europene.

A fost însă necesar ca Europa să fie încă o dată devastată de război pentru a deveni conştientă de consecinţele nefaste ale rivalităţilor permanente dintre ţările sale. A trebuit să se ajungă la starea de ruină totală a continentului şi la declinul politic şi economic al statelor europene cu structurile lor naţionale arhaice pentru a fi create condiţiile unei înnoiri şi a unei atitudini mai radicale cu privire la reorganizarea Europei.

Analizând diferitele tentative de unificare la scară continentală după cel de-al doilea război mondial, trei constatări se impun:

Mai întâi că Europa devenise conştientă de propria sa slăbiciune. Războaiele care o devastaseră au făcut-o să-şi piardă poziţia centrală pe care a ocupat-o timp de secole în istoria universală. Fărâmiţată în numeroase state mai mari sau mai mici, ea era acum dominată de cele două noi super-puteri: Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică, a căror putere militară, politică şi economică era superioară potenţialului european.

Era apoi experienţa dureroasă a războiului, care a făcut din sloganul „Niciodată un nou război!” principiul oricărei acţiuni politice. Cele două conflicte mondiale se născuseră din războaie fratricide europene şi fuseseră din Europa principala lor victimă, de aceea ideea unor noi conflicte armate devenise în acel moment insuportabilă.

La acestea s-a adăugat un al treilea argument: dorinţa, născută imediat după război, de a avea o lume mai bună şi mai liberă – chiar dacă exprimarea pare propagandistică – în care individul şi statul să coabiteze armonios.

În ansamblul lor, tentativele de unificare europeană de după război prezintă imaginea confuză a unui număr mare de organizaţii complexe, fără legături veritabile între ele şi asupra cărora doar specialiştii aveau o viziune de ansamblu: OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică), UEO (Uniunea Europei Occidentale), NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord), Consiliul Europei şi cele trei Comunităţi Europene (CECO – Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, EUROATOM – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi CEE – Comunitatea Economică Europeană).

Dacă luam drept criteriu de clasificare obiectivele vizate de fiecare dintre acestea, organizaţiile menţionate prezintă o anumită structură de ansamblu articulată în trei grupuri.

Primul grup îl constituie organizaţiile lumii occidentale născute din alianţa dintre SUA şi Europa de Vest, după cel de-al doilea război mondial.

Nu este deci o întâmplare că prima organizaţie europeană de după război, creată în 1948 sub denumirea de OECE (Organizaţia Europeană de Cooperare Economică), a avut la bază o iniţiativă americană. În 1947 George Marshall, ministru american de externe în acel timp, invitase ţările europene să-şi unească eforturile de reconstrucţie economică, promiţându-le pentru aceasta sprijinul Statelor Unite care a devenit realitate odată cu „Planul Marshall”.

În 1960 statele membre ale OECE, SUA şi Canada au convenit să extindă câmpul de acţiune al organizaţiei, oferind ajutor pentru dezvoltare ţărilor lumii a treia. OECE devine astfel OEDE, la care SUA şi Canada au aderat în acelaşi an.

În 1949 a fost creată Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation – NATO), pact militar între principalele state necomuniste din Europa, Statele Unite şi Canada (astăzi organizaţia are 19 membri).

Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost înfiinţată în 1954, în scopul întăririi cooperării între statele vest-europene în domeniul securităţii. Ea are la origine Tratatul de la Bruxelles încheiat între Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg, la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia, Italia şi Gracia (în total 10 state).

UEO oferă statelor membre o platformă de cooperare în materie de politică de apărare şi de securitate, în scopul de a consolida influenţa politică a Europei în cadrul NATO şi de a crea o identitate europeană de securitate (gradul în care acest obiectiv a fost atins până în prezent nu face obiectul acestui studiu însă trebuie menţionat că UEO depinde esenţial de evoluţiile din sânul NATO şi UE).

Prin intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a tratatului de la Maastricht, UEO a devenit parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene, fiind definită drept „braţ înarmat al UE şi pilon european al NATO”. Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, consfinţeşte rolul UEO în implementarea deciziilor de politică externă şi securitate comună (PESC) ale Uniunii Europene.

Un al doilea grup de organizaţii este format din structuri europene al căror rol se limitează la cooperarea tradiţională între state suverane şi la care pot adera, practic, toate ţările europene. Exponentul acestui grup este Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949 ca o organizaţie politică.

Statutul său nu menţionează nici voinţa de a instaura o federaţie sau uniune, nici transferul de suveranitate naţională. Puterea în sânul Europei aparţine Consiliului de miniştri, care adoptă decizii în baza principiului unanimităţii, iar Adunarea Parlamentară are un rol consultativ, fără competenţe legislative. Ea poate doar adresa recomandări Consiliului de Miniştri care nu este însă responsabil în faţa Adunării şi poate anula recomandarea acesteia cu un singur vot împotriva (în practică, influenţa politică a forului parlamentar asupra Consiliului de Miniştri nu este totuşi de neglijat).

Consiliul Europei rămâne deci, prin structura sa, un organism de cooperare internaţională. Cu toate acestea, rolul său nu trebuie subestimat, mai ales în ceea ce priveşte procesul de unificare europeană şi de dezvoltare a unui sentiment de solidaritate între ţările europene. Având iniţial 10 membri, Consiliul Europei a crescut în dimensiuni, numărând în aprilie 1999, 41 de state membre, inclusiv Federaţia Rusă şi alte foste republici sovietice.

Între membrii acestei organizaţii au fost încheiate o serie de convenţii în domeniile economiei, culturii, politicii sociale şi dreptului, cea mai importantă fiind Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, din 4 noiembrie 1950. această convenţie a introdus nu doar norme minimale pentru protecţia juridică ce permite organelor instituite prin Convenţie (Comisia Europeană a Drepturilor Omului) să condamne violările drepturilor omului comise în statele membre.

În sfârşit, al treilea grup de organizaţii cuprinde Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Economică Europeană (CEE).

Începând cu anii ’80 cele trei structuri sunt denumite generic „Comunitatea Europeană” care, din 1993, odată cu intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht, constituie principalul şi cel mai important pilot al Uniunii Europene.

În raport cu organizaţiile internaţionale tradiţionale, Uniunea Europeană se caracterizează prin faptul că grupează state care au renunţat la o parte din suveranitatea lor naţională pentru a o transfera la nivel supranaţional în ceea ce s-ar putea numi „suveranitate partajată”, pe care o exercită în comun toţi membrii organizaţiei. Prin acest transfer Uniunea Europeană este dotată cu puteri proprii în virtutea cărora poate să adopte acte de „suveranitate europeană” cu efect echivalent – în domeniile sale de competenţă – actelor juridice adoptate la nivel naţional. Putem astfel vorbi de „integrare”, cu alte cuvinte de o formă nouă de fuziune între suveranitatea naţională şi competenţele supranaţionale.

La baza actului de naştere a Comunităţilor Europene stă declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe din acea perioadă, Robert Schuman, care prezenta astfel un plan pus la punct împreună cu Jean Monnet.

Pentru a înţelege mai bine esenţa acestui act este necesară plasarea lui în contextul istoric al vremii. La 24 aprilie 1947 eşecul Conferinţei de la Moscova privind viitorul Germaniei avea să convingă Occidentul că Uniunea Sovietică, partener în lupta fascismului, devenise o sursă de pericol imediat pentru democraţiile vest-europene. Blocada Berlinului din primăvara anului 1949 a făcut să crească şi mai mult tensiunea, astfel încât, la 4 aprilie 1949, principalele ţări ale Europei de Vest şi Statele Unite ale Americii au pus bazele securităţii lor colective prin semnarea Pactului Atlantic, actul de naştere al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). A urmat, în septembrie 1949, explozia primei bombe atomice sovietice, fapt care, corelat cu ameninţările proferate de liderii de la Kremlin, au contribuit la instaurarea unui climat de teamă: începea perioada „războiului rece”.

Statutul Germaniei Federale care, odată cu adoptarea constituţiei sale din 8 mai 1949, îşi concepea singura politică internă, a devenit un subiect de rivalitate între Est şi Vest. Statele Unite doreau o accelerare a relansării economice a acestei ţări plasată în inima diviziunii continentului, iar la Washington se auzeau deja voci care cereau reînarmarea acestei puteri învinse pentru a face faţă pericolului sovietic.

La rândul său, diplomaţia franceză se găsea într-o dilemă serioasă: ori ceda presiunii americane şi accepta renaşterea puterii germane în ciuda opoziţiei opiniei publice franceze, ori îşi menţine o poziţie rigidă faţă de acest subiect, ceea ce ar fi adus în impas relaţiile sale cu Bonnul.

În acest moment complicat din primăvara anului 1950 Robert Schuman a primit din partea omologilor săi americani şi britanici o misiune imperativă, aceea de a avansa o propunere de integrare a Germaniei Federale în concertul occidental. O reuniune la nivel guvernamental între cele trei puteri învingătoare, Franţa, Marea Britanie şi statele Unite, era programată pentru 10 mai 1950, iar Parisul nu putea ocoli responsabilitatea ce-i revenea.

Acestor dificultăţi politice li s-au alăturat o serie de blocaje economice. O criză de supraproducţie în industria oţelului părea iminentă datorită potenţialului siderurgic al ţărilor europene. Cererea se diminua, preţurile scădeau şi apăruse teama că producătorii vor constitui un cartel pentru a limita concurenţa pe piaţă. Aflate în plină fază de reconstrucţie, economiile vest-europene nu-şi puteau însă permite să lase un sector de bază al industriei în voia speculei sau a penuriei organizate[1].

Acesta era deci contextul în care ministrul francez de externe, Robert Schuman, a recurs la geniul inventiv al unui om încă necunoscut marelui public dar care acumulase o mare experienţă excepţională în timpul unei îndelungate cariere internaţionale. Jean Monnet, pe atunci comisar al planului francez de modernizare, numit în acest post în 1945 de către generalul Charles de Goulle pentru a asigura redresarea economică a ţării, era una dintre cele mai influente persoane în lumea occidentală.

Încă din timpul primului război mondial, el organizase structurile de aprovizionare în comun a forţelor aliate. Devenit apoi secretar general-adjunct al Societăţii Naţiunilor, a fost unul dintre cei mai buni consilieri ai preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt şi artizanul „Victory Program” care a asigurat superioritatea militară a Statelor Unite asupra forţelor Axei în cel de-al doilea război mondial. Fără a avea mandat politic, el deţinea reputaţia de a fi un pragmatic, preocupat de găsirea celor mai eficiente soluţii.

Jean Monnet ajunsese la concluzia că era iluzoriu să se încerce crearea dintr-o dată a unui edificiu instituţional supranaţional complet fără a întâmpina o rezistenţă atât de puternică din partea statelor încât orice astfel de iniţiativă să se transforme de la început în eşec.

În opinia sa, pentru a reuşi trebuia că obiectivele să fie limitate la domenii precise, dar cu mare impact psihologic şi să se instituie un mecanism de decizie care să primească apoi, gradual, noi competenţe.

„Planul Schuman” a fost practic rodul unui complot. Jean Monnet şi colaboratorii lui au redactat, în ultimele zile ale lunii aprilie 1950, o notă de câteva pagini care conţinea în fapt expunerea de motive şi dispozitivul unei propuneri ce avea să bulverseze toate schemele diplomaţiei clasice. Departe de a recurge la tradiţionalele consultări cu serviciile ministeriale competente, el şi-a înconjurat proiectul de cea mai mare discreţie pentru a evita posibilele obiecţii sau contra-propuneri ce ar fi alterat esenţa ideii sale şi r fi lipsit-o de avantajul surprizei.

Robert Schuman şi-a însuşit propunerea, iniţiativa intrând astfel în câmpul responsabilităţii politice. În momentul în care ministrul francez o susţinea în faţa colegilor săi din guvern, un emisar secret o înmâna personal şi cancelarului Adenauer la Bonn. Reacţia acestuia din urmă a fost imediată şi entuziastă, el răspunzând că aprobă fără rezerve propunerea franceză al cărei obiectiv era plasarea întregii producţii franco-germane de cărbune şi oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, în cadrul unei organizaţii deschisă participării şi altor state europene.

Principiile enunţate în declaraţia lui Robert Schuman din 9 mai 1950 reflectă tocmai concepţia că o Europă unită nu se putea realiza dintr-o dată, ci printr-o succesiune de paşi concreţi. Trebuia stabilită mai întâi o solidaritate de fapt, astfel încât opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania să fie eliminată, iar fuziunea intereselor economice să ducă la stabilirea unei comunităţi economice. Motivaţia acestei iniţiative trebuie căutată în constatarea că era puţin rezonabil să i se impună Germaniei un control unilateral asupra industriei sale grele însă, pe de altă parte, a o lăsa complet independentă era considerat, în acel timp, o ameninţare potenţială la adresa păcii. Singurul mijloc de a ieşi din această dilemă are integrarea Germaniei, atât în plan politic cât şi economic, într-o comunitate europeană solid structurată.

„Planul Schuman” a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de către şase ţări fondatoare (Belgia, R.F. Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda) a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Aceasta a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.

Încă din octombrie 1950, înaintea semnării Tratatului CECO, apăruse o altă idee franceză – aceea a unei Comunităţi Europene a Apărării.

Pe fondul războiului din Coreea şi a agravării tensiunilor dintre Est şi Vest, statele occidentale se vedeau constrânse să-şi intensifice eforturile de apărare, ca şi de asociere a Germaniei la astfel de proiecte.

Rănile provocate de cel de-al doilea război mondial nefiind încă cicatrizate, ideea unei armate naţionale germane a apărut atunci insuportabilă mai ales în rândul opiniei publice franceze. Soluţia propusă consta din nou în a integra Germania, în plan militar de această dată, într-o comunitate supranaţională care să impună aceleaşi obligaţii tuturor membrilor săi şi să garanteze un control suficient asupra Germaniei. Este vorba despre aşa-numitul „Plan Pleven” care a fost însă respins de către Adunarea Naţională (Parlamentul Franţei) în august 1954, aceasta nefiind dispusă să-şi asume responsabilitatea ştirbirii suveranităţii Franţei prin renunţarea la armata naţională.

Prin eşecul Comunităţii Europene a Apărării, tentativele de unificare europenă sufereau un puternic recul. După un an de resemnare, în iunie 1955 miniştrii de externe ai statelor membre ale CECO puneau din nou în discuţie crearea unei Europe unite, conştienţi că era în interesul ţărilor lor ca procesul început prin CECO să fie continuat.

Astfel, pentru Republica Fedarală Germania participarea la această operă de unificare echivala din punct de vedere politic cu o reintegrare în comunitatea naţiunilor. Sub aspect economic, în calitate de ţară exportatoare, Germania rămânea (şi rămâne) tributară pieţelor europene, astfel încât prin crearea unei Comunităţi Economice Europene care să unifice o bună parte din aceste pieţe, dependenţa Germaniei faţă de exterior devenea mult mai puţin preocupantă[2].

Pentru Franţa, integrarea Germaniei era expresia politică a voinţei sale de reconciliere şi a aspiraţiei pentru o pace durabilă în Europa. În ceea ce priveşte propria sa dezvoltare, apartenenţa la Comunitatea Economică Europeană îi permitea să accelereze acest proces iar apariţia unui vast spaţiu economic comun deschidea noi pieţe de desfacere pentru produsele sale agricole, de natură să asigure vitalitatea acestui sector.

În ceea ce priveşte Belgia, dependenţa sa economică de comerţul exterior o făcea la fel de tributară, ca şi Germania, faţă de existenţa unor pieţe sigure de export. Interesul pentru o interpenetrare economică era cu atât mai mare în anii ’50 cu cât economia belgiană se baza atunci aproape exclusiv pe industria cărbunelui şi oţelului. Crearea unei pieţe interne europene avea deci, şi pentru această ţară, o importanţă aparte nu doar pe termen scurt ci, mai ales, pentru crearea şi dezvoltarea unor noi sectoare industriale.

Italia, care făcuse deja cu succes eforturi de industrializare, era şi ea interesată de posibilităţile de creştere economică oferite de o piaţă europeană comună, sperând totodată să poată obţine credite pentru dezvoltarea regiunilor sale defavorizate din sud şi să reducă astfel rata ridicată a şomajului.

La rândul său, Olanda realiza că o participare la opera de unificare Europeană va da un nou impuls eforturilor sale de industrializare. Având porturi maritime importante şi o infrastructură corespunzătoare, ea vedea astfel deschizându-i-se noi posibilităţi în domeniul transporturilor de mărfuri în Europa, sector în care deţinea deja un loc avansat.

Cât despre Luxemburg, acre datorită poziţiei sale geografice suferise de-a lungul istoriei consecinţele rivalităţilor dintre naţiunile mari, el vedea în politica de unificare europeană un mijloc de garantare a intereselor sale politice, economice şi sociale.

Având în vedere multitudinea de interese aflate în joc, era logic ca miniştrii de externe ai celor şase ţări fondatoare ale CECO să opteze pentru continuarea operei de unificare europeană în domeniul economic, unde pasiunile naţionale erau mai puţin intense.

Acesta a fost şi scopul Conferinţei de la Messina, din 1955, care a încredinţat sarcina posibilităţii unei integrări progresive în acest domeniu unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe Paul Henry Spaak. Raportul prezentat de acesta în 1956 a servit drept bază de negociere a Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) şi Tratatului Comunităţii Economice Europene (CEE).

Semnate de către cele şase ţări membre ale CECO în martie 1956, aceste tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Încă înainte de adoptarea lor, guvernul britanic suscitase o controversă între statele vest-europene în privinţa conceptului care să stea la baza creării unei entităţi economice europene, deoarece Marea Britanie dorea instituirea unei zone economice europene de liber schimb care să nu implice în nici un fel renunţarea la o parte din suveranitatea naţională.

Altfel spus, deşi taxele vamale ar fi fost eliminate din comerţul între ţările membre, acestea ar fi rămas autonome în materie de politică comercială cu state terţe. Danemarca, Norvegia, Islanda, Austria, Portugalia şi Elveţia s-au raliat acestei teze care s-a lovit de hotărârea celor şase fondatori ai CECO de a pune bazele unei Comunităţi Economice Europene.

Noile tentative britanice vizând crearea unei vaste zone europene de liber-schimb între OECE şi CEE au eşuat definitiv în toamna anului 1958 datorită divergenţelor ireductibile de opinie între Franţa şi Marea Britanie. Riposta engleză a venit în 1959prin înfiinţarea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) la care au aderat Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Danemarca, Austria, Portugalia, Islanda, Elveţia şi, ulterior, Finlanda (în total 9 state).

Impresionat de primele succese ale celor trei Comunităţi Europene, guvernul britanic devenise conştient că nu-şi va putea menţine influenţa politică externă doar prin exercitarea unui rol preonderent în cadrul Commonwealth. În acelaşi timp AELS, ale cărei obiective erau doar de natură economică –spre deosebire de Comunităţile Europene care îşi propuneau şi obiective politica – nu putea oferi Londrei un sprijin substanţial pentru creşterea influenţei sale politice, astfel încât neparticiparea la CECO, CEFA şi CEE risca să o izoleze în plan politic.

Pe de altă parte, piaţa comunitară ar fi deschis firmelor britanice posibilitatea de a-şi mobiliza forţele într-o concurenţă severă cu partenerii continentali, ceea ce ar fi dus la relansarea economiei insulare în ansamblul său.

La rândul lor, ţările scandinave îşi manifestau interesul pentru apartenenţa la Comunităţile Europene plecând de la ideea că aveau mai mult de câştigat decât de pierdut prin practicarea liberului schimb în interiorul acestei structuri.

Cererea de aderare a Danemarcei a fost esenţial motivată de interesul acestei ţări de a avea acces liber la piaţa comună a CE. Cu o producţie alimentară suficientă pentru a hrăni 15 milioane cu persoane, adică triplul populaţiei sale, Danemarca avea nevoie imperativă să-şi exporte produsele sale agricole în spaţiul comunitar, cu atât mai mult cu cât principalul său beneficiar, Marea Britanie, solicitase şi ea aderarea la CE[3].

Într-o situaţie asemănătoare se găsea şi Irlanda, legată de continentul european prin tradiţii culturale, religioase şi militare, care spera şi că imensul potenţial al producţiei sale agricole va putea fi absorbit de piaţa europeană (a cincea parte din populaţia activă a Irlandei lucrează în sectorul agricol, agricultura acoperind o treime din exporturile ţării). Nu în ultimul rând, fondurile europene de dezvoltare socială şi regională (fondurile structurale) reprezentau un alt element de atracţie pentru guvernul Irlandez.

Cu toate acestea, prima cerere de aderare a celor trei ţări la Comunităţile Europene a fost blocată, la mijlocul anului 1963, de opoziţia generalului Charles de Gaulle, preşedinte al Franţei în acea perioadă, extrem de neîncrezător faţă de Marea Britanie. A doua cerere britanică de aderare în 1967, la care s-au alăturat din nou Irlanda cu Danemarca, dar şi Norvegia, s-a lovit iarăşi de reticenţa Franţei.

Problema a fost reluată după demisia generalului de Gaulle în aprilie 1969, cu prilejul Conferinţei şefilor de stat sau de guverne ai ţărilor membre, care a avut loc în acelaşi an la Haga.

După negocieri laborioase, tratatele de aderare au fost semnate la 22 ianuarie 1972, ele intrând efectiv în vigoare pentru Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca la 1 ianuarie 1973 în urma ratificării de către parlamentele naţionale (precedată de referendumuri în ultimele două cazuri). Singură, Norvegia nu a putut deveni membră deoarece rezultatul referendumului naţional a fost negativ (53,49% din populaţia norvegiană s-a pronunţat împotriva aderării aderării la CE).

În timpul negocierilor cu cele patru ţări menţionate apăruse însă o altă problemă: ce se va întâmpla cu celelalte state membre ale AELS (Suedia, Elveţia, Austria, Portugalia, Finlanda şi Islanda), dintre care unele nu doreau să devină membre ale CE din motive legate de statutul lor de neutralitate iar altele nu puteau fi acceptate pentru că erau guvernate de regimuri dictatoriale?

O soluţie a fost găsită în iulie 1972 prin încheierea acordurilor de liber-schimb între Comunităţile Europene şi fiecare stat membru al AELS. După eşecul aderării Norvegiei, aceasta a fost şi ea integrată în zona de liber schimb astfel creată.

După restabilirea democraţiei în Grecia, Portugalia şi Spania, aceste ţări au făcut şi ele cereri de aderare la CE – prima în 1975, celelalte două în 1977. Grecia spera astfel într-o stabilizare a structurilor sale democratice şi o ameliorare a reputaţiei în plan internaţional, în timp ce în plan economic avea în vedere modernizarea sectoarelor agricol şi industrial. Grecia a devenit astfel, la 1 ianuarie 1981, cel de-al zecelea membru al Comunităţilor Europene.

Cât priveşte Spania şi Portugalia, apartenenţa lor la structurile comunitare a devenit efectivă la 1 ianuarie 1986, după ce tratatele de aderare fuseseră semnate în iunie 1985.

Pentru Spania acest act reprezenta împlinirea unui deziderat vechi, acela de a ieşi din izolarea faţă de Europa impusă datorită regimului generalului Franco. Economic vorbind, Spania avea interese majore în sectorul agricol, în care era competitivă şi dispunea de rezerve de producţie considerabile, sperând şi că participarea la programele comunitare de dezvoltare regională îi va permite să reducă discrepanţele dintre diferitele sale regiuni.

În domeniul politicii industriale, Spania estima, pe drept cuvânt că, sprijinită de noii săi parteneri, se va putea angaja mai uşor în procesul dureros, dar necesar al reformelor structurale pentru a recupera întârzierile de secole faţă de alte ţări europene.

Pentru Portugalia, care îşi pierduse coloniile, dar surmontase dificultăţile politice interne, apartenenţala Comunităţile Europene reprezenta întoarcerea la originea sa europeană, având astfel posibilitatea de a ieşi definitiv din izolarea politică şi de a-şi asana economia cu ajutorul subvenţiilor comunitare.

După aceste lărgiri succesive, care nu au însemnat însă sfârşitul extinderii frontierelor CE, denumirea tot mai des folosită pentru această structură a fost cea de „Comunitate Europeană”, marcând astfel unicitatea centrelor de decizie care exista de fapt din 1967 (până atunci Comisia Europeană şi Consiliul erau diferite pentru cele trei Comunităţi, în timp ce Parlamentul European şi Curtea de Justiţie erau comune încă de la înfiinţarea CEEA şi CEE).

Cu un singur recul în februarie 1982 când Groenlanda, care devenise membră a CE în 1973 datorită apartenenţei sale la Danemarca, a optat prin referendum pentru ieşirea din structurile comunitare (deşi o astfel de retragere nu este prevăzută în Tratatele CE, guvernul danez şi Comunitatea au convenit în februarie 1984 să acorde Groenlandei, începând cu 1 februarie 1985, statutul de „teritoriu de peste mări asociat la CE”), Comunitatea Europeană a reprezentat permanent un pol de atracţie pentru celelalte state europene.

Uniunea Europeană numără astăzi 15 membri, însă în prezent sunt în curs negocieri de aderare cu ţări din Europa Centrală şi de Est. Înainte de a analiza stadiul actual al procesului de extindere a spaţiului comunitar integrat este necesară o explicaţie privind folosirea acestei noi denumiri de „Uniune Europeană”[4].

Prin semnarea, la 7 februarie 1992 la Maastricht, a Tratatului Uniunii Europene, în ansamblul construcţiei europene s-au produs schimbări esenţiale.

Astfel, Uniunea Europeană are la bază un ansamblu de trei „piloni” (termen consacrat în jargonul comunitar: piller – în franceză, pillar – în engleză): Comunitatea Europeană (primul şi cel mai consistent „pilon”), politică externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (JAI). De menţionat că ultimii doi piloni au avut drept precursori Cooperarea Politică Europeană (sistem interguvernamental de cooperare politică între ţările membre ale Comunităţii Europene introdus în 1970) şi Acordul Schengen semnat în 1985, dar intrat în zigoare abia zece ani mai târziu (la 26 martie 1995) prin care se crea un sistem unic de vize la frontierele comunitare şi se introducea obligativitatea cooperării între poliţiile naţionale (la mijlocul lui 1999, din cele 15 state membre UE doar Marea Britanie şi Irlanda nu se integraseră în sistemul Schengen).

Prin intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a tratatului de la Maastricht au fost schimbate şi o serie de denumiri. Astfel, generic vorbind, în locul „Comunităţii Europene” se foloseşte termenul de „Uniune Europeană”, fără a uita însă concret Comunitatea Europeană continua să existe ca parte esenţială a UE, fiind de altfel singura efectiv integrată, deoarece PESC şi JAI au încă la bază cooperarea interguvernamentală (Tratatul de la Amsterdam ameliorează această situaţie fără a transfera însă total competenţele de decizie în zona supranaţională).

Prin decizia din 8 noiembrie 1993 a Consiliului CE a devenit „Consiliului Uniunii Europene”, fiind desemnat astfel în special în actele adoptate în baza titlurilor V şi VI ale Tratatului de la Maastricht (PESC şi JAI). În baza aceleiaşi decizii, declaraţiile politice adoptate de către Consiliul în materie de politică externă şi de securitate comună sunt făcute în numele Uniunii Europene.

 


[1] Ignatio Ramonet, Geopolitica haosulu, Bucureşti, Editura Doina, 1998.

[2] Belli, N – Uniunea Europeană: Geneza şi instituţiile sale, Editura Centrul de informare şi documentare economică al Academiei Române, 1995;

 

[3] Instituţiile Uniunii Europene, broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene în România, Bucureşti, 1999.

[4] Belli, N – Uniunea Europeană: Geneza şi instituţiile sale, Editura Centrul de informare şi documentare economică al Academiei Române, 1995;

 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: