Acasă » Uncategorized » SISTEMUL BANCAR – INSTITUŢII SPECIALIZATE ÎN OPERAŢIUNI MONETARE

SISTEMUL BANCAR – INSTITUŢII SPECIALIZATE ÎN OPERAŢIUNI MONETARE

Dezvoltarea producţiei şi schimbului a avut ca rezultat apariţia monedei, care a evoluat paralel. Moneda a devenit  elementul de legătură între om şi viaţa economică. Ea are o existenţă de peste treizeci de veacuri.Economistul J.K. Galbraith afirma că banul, ca fenomen al valorii în general, echivalent cu reprezentarea sa moneda, are trei creatori: moneda, tezaurul şi băncile.Apariţia unor instituţii de tip bancar, a avut loc după unii istorici, încă din epoca antică. Primele bănci în accepţia modernă, le regăsim, cu o largă recunoaştere în băncile italiene, din Veneţia (1171) şi Genova (1407), iar între băncile nordice în Amsterdam (1609), Hamburg (1619), Rotterdam (1635) .

În secolul al XVI-lea au apărut şi aşa numitele asociaţii de credit, care acordau membrilor lor credite în condiţii favorabile. O largă dezvoltare a unor asociaţii o regăsim în Germania, Italia, Olanda, Anglia etc.

Rolul principal în apariţia băncilor îl acorda specialistul zarafului, care era un preţuitor şi păstrător al monedelor, dar şi un intermediar al circulaţiei monetare.

Deţinerea de monede de către întreprinzători îi sprijinea pe aceştia în desfăşurarea schimburilor şi în dezvoltarea economică. Însă utilizarea acestora le crea probleme în manipularea, siguranţa transportului lor, costurile acestora etc. De aceea, deţinătorii de monede s-au orientat către intermediari, zarafi sau alte persoane, care erau dispuşi să păstreze în siguranţă capitalurile lor, în schimbul unei remunerări sub formă de dobândă, pentru folosirea sumelor respective de către intermediar, ca resursă de creditare.

Sub această formă dispar neajunsurile cu care se confruntau deţinătorii de capital monetar, dar se creează suportul pentru valorificarea acestor capitaluri monetare sub forma împrumuturilor care stimulează astfel viaţa economică şi dezvoltarea ei.

Acesta este momentul istoric de apariţie a băncilor şi de dezvoltare a operaţiunilor monetare şi a activităţii de gestionare a lor.

Concentrarea capitalurilor monetare temporar disponibile şi circulaţia capitalurilor de împrumut în bănci a condus la o creştere a activităţii bancare, care s-a generalizat la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Banca este socotită o instituţie care se ocupă cu comerţul cu bani pe cont propriu, specializată în operaţiuni financiare şi de credit1). Băncile sunt societăţi particulare sau de stat care concentrează resursele financiare disponibile pe care le redistribuie în economie sub formă de credite sau alte plasamente financiare. Gautiere, fost viceguvernator al Băncii Franţei, arată că banca reprezintă comerţul care constă în a efectua pentru contul altora încasări şi plăţi, a face cumpărări şi vânzări de monede, fie de metale preţioase, fie de efecte publice sau de comerţ.

O seamă de economişti (ex. Herman Schultz, Deletzsch, Albert Shaffle, Karl Knies etc) apreciază ca esenţa băncilor se limitează la simple organisme intermediare între agenţii care dispun de capitaluri şi cei care au nevoie de capitaluri suplimentare. John Law, Mac Lood, Josef Alois Schumpeter şi alţii consideră că rolul principal al băncilor ar fi acela de creatoare nelimitate de monedă.

În fapt, nici unul din aceste puncte de vedere referitoare la rolul băncilor nu reflectă complet esenţa şi conţinutul noţiunii de bancă.

O definiţie mai cuprinzătoare a fost dată de C. Kiriţescu, şi anume: “Banca este o entitate de stat sau particulară ale cărei funcţii principale sunt: atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile deschise ale acestora; acordarea de credite pe diferite termene; efectuarea de viramente între conturile deschise la alte bănci; emiterea de instrumente de credit; vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare2).

Justificarea economică şi financiară a băncilor ne este dată, îndeosebi de redistribuirea în economie a capitalurilor temporar disponibile, către activitatea economică şi de servicii, cu ajutorul unor instrumente şi tehnici specifice. De aceea, băncile sunt instituţii cu un grad ridicat de specializare în operaţiuni monetare, care stăpânesc o serie de tehnici specifice şi creează o întreagă psihologie şi atitudine în relaţiile dintre posesorii de capitaluri şi beneficiarii acestora.

Pe măsura dezvoltării societăţii a sporit şi rolul băncilor, care au luat un avânt deosebit la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar mai ales la începutul secolului al XX-lea. Ele îşi dezvoltă atributele de la mijlocitor principal de păstrare şi de efectuare a plăţilor interne, la transferări valutare externe, în care sens au deschis conturi pe seama altor bănci din străinătate. Asemenea bănci au apărut şi s-au dezvoltat, în primul rând, în Anglia, Franţa, Elveţia, Germania, Japonia ş. a. În acest mod s-a înfiinţat un sistem bancar organizat, care includea toate tipurile de bănci: bănci comerciale, bănci de afaceri, bănci de depozit, bănci de credit, bănci industriale de credit, existente intr-o ţară.

Victor Jinga, definea sistemul bancar ca “un ansamblu de bănci diferite, organizat în jurul şi sub conducerea băncii centrale, în vederea coordonării activităţii de scont şi reescont, de credite, de plasamente şi de administrare a depozitelor bancare ”3).

Iar Costin C Kiriţescu defineşte sistemul bancar “ca, cuprinzând înlănţuirea logică a operaţiilor şi tranzacţiilor active şi pasive efectuate de aparatul bancar” 4)

În economia liberă de piaţă toate băncile sunt organizate şi funcţionează îndeosebi sub forma societăţilor anonime pe acţiuni, deoarece necesită capitaluri mari, care provin fie din sectorul privat, fie din sectorul mixt (stat şi privat), fie din sectorul de stat (în special bănci specializate în anumite ramuri, de garantare a exporturilor sau importurilor, şi bănci personale sau societăţi în nume colectiv, în comandită simplă sau pe acţiuni etc.).

1.2 Sistemul bancar românesc

 

Sistemul bancar românesc s-a organizat la sfârşitul secolului al XIX-lea  şi începutul secolului al XX-lea şi cuprindea: Banca Naţională (1880); Banca Generală Română (1895), cu capital german; Banca de Credit Român (1904) cu capital austriac; Banca Marmorosh Bank et Co (1905), cu capital al unui grup de bănci străine; Banca Agricolă(1894); Banca de Scont a României (1898); Banca Comercială din Craiova (1911) etc.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, sistemul bancar românesc s-a dezvoltat ca urmare a penetrării capitalului străin şi apariţiei altor serii de bănci, ca de exemplu: Banca Comercială Italo – Română; Banca Anglo – Română; Banca Franco – Română; Banca Christoveloni, Societatea Naţională de Credit Industrial etc.

După al II-lea război mondial, urmare etatizării Băncii Naţionale a României şi naţionalizării celorlalte bănci, au funcţionat numai 4 (patru) bănci: (1) Banca Naţională a României; (2) Banca Română de Comerţ Exterior; (3) Banca de Investiţii; (4) Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară.

După evenimentele din decembrie `89, sectorul bancar din România s-a dezvoltat rapid, numărul băncilor comerciale crescând de la 6 bănci existente până la acea dată, la 45 bănci în prezent. Dintre acestea, 6 bănci comerciale sunt cu capital majoritar de stat (B.C.R, B.R.D, Banca Agricolă, Banc Post, Eximbank şi Bancorex), 10 sunt sucursale ale unor bănci străine şi 29 de bănci au capital privat şi / sau român.

În contextul economiei de piaţă sistemul bancar din România se manifestă ca cel mai important intermediar financiar (de exemplu: la sfârşitul anului 1997, totalul activelor sale era de 100.395 miliarde lei, în comparaţie cu o capitalizare bursieră de 5056 miliarde lei).

Poziţia dominantă a sectorului bancar în cadrul sistemului financiar românesc se explică prin:

  • moştenirea economiei de comandă, când băncile acţionau în calitate de distribuitori de fonduri pentru întreprinderile lipsite de independenţa financiară;
  • dificultăţile în mobilizările de fonduri prin apelul direct la piaţa de capital, explicabile prin subdezvoltarea pieţelor de capital, corelată cu riscurile sistemice ridicate, tipice perioadei de tranziţie, incertitudinea indusă de ajustările structurale, lipsa de informaţii şi dificultatea evaluării situaţiei financiare a firmelor în condiţiile persistenţei arieratelor de plăţi şi nu în ultimul rând lipsa ofertei de capital datorată nivelului redus, în termeni reali, al economiei;
  • subcapitalizarea generală a firmelor ce activează în economia românească.

De aceea, este important ca sectorul bancar să îndeplinească un rol sporit în intermedierea financiară pentru a fi în măsură să sprijine procesul de relansare economică.

Calitatea sistemului bancar, ca cel mai important intermediar financiar şi factor însemnat în procesul de relansare economică, nu se asociază automat cu capacitatea acestuia de a soluţiona problema subcapitalizării firmelor, în absenţa acţiunii concertate cu alţi factori. Problemele cele mai dificile ce stau în faţa sistemului bancar din România privesc atât dezvoltarea şi creşterea eficienţei acestuia, cât şi restructurarea sa şi soluţionarea portofoliului de credite neperformante acumulate.

Sistemul bancar românesc se caracterizează printr-un grad înalt de concentrare şi segmentare. Deşi numărul instituţiilor bancare a crescut de peste şapte ori din 1991 până în prezent, piaţa bancară autohtonă, aşa după cum reiese din tabelul 3, este încă dominată de patru bănci mari cu capital majoritar de stat (BCR, BRD, Banca Agricolă, Bancorex) ce au apărut în structura bancară precedentă; la finele anului 1997, aceste patru bănci deţineau 68% din totalul activelor sistemului bancar, iar CEC 8,4% de acestea, ocupând din acest punct de vedere cea de-a patra poziţie pe piaţă bancară.

Poziţia dominantă a celor cinci bănci cu capital monetar de stat în cadrul sistemului bancar românesc este dovedită şi de faptul că, la aceeaşi perioadă, acestea deţineau 48,9% din capitalul social vărsat şi 70,3% din fondurile proprii ale societăţilor bancare, persoane juridice române, 78,4% din depozite în moneda naţională şi 54% din depozitele în valută ale sistemului bancar. La aceeaşi dată, cele cinci bănci deţineau 74,3% din creditele neguvernamentale în monedă naţională şi 71,9% din cele în valută.

 

Segmentarea pieţei bancare rămâne pronunţată. Principalele bănci cu capital majoritar de stat, deşi prezintă încă un grad ridicat de specializare, provenit din orientarea sectorială anterioară a activităţilor, au cunoscut o erodare a poziţiilor lor monopoliste, inclusiv ca urmare a eforturilor lor de dezvoltare a portofoliilor proprii. Aceste bănci au fost angajate, în special, în finanţarea sectorului de stat, iar băncile private cu capital românesc au avut tendinţa de a se concentra asupra împrumuturilor către agenţii economici privaţi; băncile străine s-au implicat, în principal, în finanţarea marilor societăţi străine prezente în România. O schimbare pozitivă o reprezintă în acest context, ponderea dominantă a sectorului privat în totalul creditului neguvernamental, înregistrată începând cu ultimul trimestru al anului 1997.

O altă caracteristică a sistemului bancar o constituie deschiderea faţă de băncile străine. Încă de la începutul procesului de reformă, băncilor străine li s-a asigurat accesul liber pe piaţa bancară românească, în condiţiile îndeplinirii cerinţelor de autorizare. În conformitate cu legislaţia românească, o bancă străină poate desfăşura operaţiuni bancare în România prin una din următoarele modalităţi:

  1. înfiinţarea unei filiale, persoană juridică română;
  2. crearea unei sucursale;
  3. înfiinţarea unei bănci cu partener local sau străin;
  4. preluarea controlului unei bănci cu capital românesc

Până în prezent, intrarea băncilor străine în România s-a realizat prin intermediul primelor trei metode, dar în contextul procesului de privatizare bancară din anul 1999 (BRD şi BANCPOST – privatizate iar BA, Bancorex şi BCR – în curs de privatizare), urmează să fie utilizată şi a patra metodă.

Abordarea românească privind accesul băncilor străine a fost una dintre cele mai liberale din regiune. În acest sens, este de menţionat că, începând cu anul 1993, Polonia a adoptat o politică restrictivă în domeniul autorizării bancare, ce s-a caracterizat prin neautorizarea sucursalelor băncilor străine şi acordarea de noi licenţe, numai dacă aceste instituţii de credit preluau bănci poloneze aflate în dificultate. Guvernul polonez a amânat deschiderea totală a sectorului bancar până în anul 1999, când băncile străine puteau stabili sucursale. De asemenea, Ungaria a consimţit să permită băncilor străine să deschidă sucursale începând abia cu 1ianuarie 1997.

Deşi legislaţia românească a fost mult mai liberală decât a altor ţări în tranziţie, băncile străine au început să intre în sistemul bancar românesc abia din anul 1993. În ultimii ani au fost autorizate să intre în piaţa bancară românească instituţii de prestigiu (ING BANK, ABN-AMRO, CITIBANK, SOCIÉTÉ GÉNÉRALÉ), iar de curând BNP – precum şi bănci din zona geografică apropiată, în special bănci din Turcia şi Grecia.

Băncile cu capital majoritar străin, împreună cu băncile cu capital străin şi român, deţineau la începutul anului 1998 doar a zecea parte din activele sistemului bancar. Cu toate acestea, băncile străine au un rol important în creşterea competiţiei şi în îmbunătăţirea managementului în sistemul bancar.

Se remarcă şi deschiderea sectorului bancar românesc către investiţiile străine, reflectată în faptul că la 30 iunie 1998, totalul capitalului social vărsat de investitorii străini era în suma de 160,8 milioane $ SUA. După principalele ţări de provenienţă, situaţia se prezintă astfel: Coreea (22,7 milioane $ SUA), Turcia (17,9 milioane $ SUA), Grecia (14 milioane $ SUA), Olanda (13,7 milioane $ SUA) şi SUA (13,2 milioane $ SUA).

 

 

 

 

1.3. Locul şi rolul băncilor în economie

Ca operatori pe piaţa monetară, băncile sunt instituţii financiare care dau şi iau cu împrumut bani disponibili, numai pe o perioadă scurtă şi alte fonduri lichide precum aur, devize, bonuri de tezaur şi poliţe (trate, cambii).

Fiecare bancă are drept obiectiv principal obţinerea unui venit din dobânzi, prin plasarea pe termen scurt a unor fonduri care nu sunt necesare imediat, pentru acordarea de împrumuturi clienţilor sau pentru a îndeplini rata rezervelor obligatorii cerute de banca centrală.  Aceste fonduri vor fi furnizate pieţei monetare. În ceea ce priveşte cererea pe această piaţă, băncile ale căror fonduri lichide sunt temporar insuficiente pentru cerinţele statutorii de lichiditate, vor împrumuta fonduri pe termen scurt de pe piaţa monetară. Perioadele de acordare şi luare de împrumut pot fi de până la un an, dar de obicei sunt mult mai scurte.

Ca intermediari între cei care iau cu împrumut şi cei care dau credite, băncile realizează trei activităţi:

a)       colectează fonduri băneşti temporar disponibile;

b)       îşi asumă în final riscul ratei celor care au cerut împrumutul (cu alte cuvinte analizează cerinţele de credite şi preiau riscurile);

c)       îşi asumă riscul ratei dobânzii deoarece intermedierea presupune de obicei o transformare de scadenţă, utilizând depozite pe termen scurt (într-o anumită proporţie)pentru a finanţa credite pe termen mediu sau lung.

Ca urmare a îndeplinirii acestor funcţii, băncile se pot aştepta să primească o recompensă; această recompensă este sursa de bază a profitului băncii.

Băncile, ca şi alte întreprinderi producătoare de bunuri şi servicii, au ca scop major şi responsabilitatea faţă de acţionari – maximizarea profiturilor. Majoritatea băncilor nu sunt mulţumite să câştige doar un venit normal pentru activitatea de intermediere. În plus, ele caută, atunci când este posibil şi prudent, să obţină profituri peste cel obişnuit prin structurarea scadenţelor activelor şi pasivelor, astfel încât să poată obţine profit prin asumarea unui risc suplimentar al ratei dobânzii.

Se impune astfel, ca fiecare bancă să examineze următoarele trei aspecte:

1)       Băncile operează în condiţii de incertitudine, ceea ce înseamnă că ele sunt supuse unui risc; ele îşi pot planifica costurile viitoare, veniturile şi profitul, dar nu pot fi niciodată sigure, că evenimentele externe le vor permite să-şi atingă scopurile.

2)       Căutând să-şi maximizeze profitul în condiţii de incertitudine, o bancă, mai mult decât orice altă formă din alt domeniu, alege cu precădere o anumită structură a bilanţului, sau, în raport cu tipurile de active şi pasive şi cu scadenţa acestora. Pentru o bancă, mai mult decât pentru o instituţie non financiară, maximizarea profitului presupune alegerea unui bilanţ optim în condiţii de incertitudine.

3)       Înainte ca o bancă să acţioneze în vederea modificării structurii activelor şi pasivelor pentru a-si creşte profitabilitatea sa potenţială, ea trebuie să se asigure de două lucruri:

a)       că are şi este capabilă să-şi menţină o lichiditate adecvată (sancţiunea finală pentru cazul în care nu va face aşa este faptul că va veni o zi în care nu-şi va mai putea deschide porţile);

b)       că îşi asumă un risc al ratelor dobânzii la un nivel acceptabil (exemplul Băncii First Pensylvania Bank din SUA, care a avut probleme majore ca urmare acestui risc).

În fapt, o bancă nu poate lua măsuri să-şi schimbe lichiditatea fără a-şi modifica expunerea la rata dobânzii, deci şi perspectivele de profit, dar şi invers. De altfel, aceste aspecte legate de bilanţul unei bănci – lichiditate, expunerea la rata dobânzii şi profitul potenţial – sunt toate legate. O bancă poate examina fiecare aspect în parte, dar nu le poate determina separat; ea trebuie să examineze combinaţia optimă a acestor factori, pornind de la poziţia curentă a băncii şi de la condiţiile economice reale.

Intermedierea financiară este o activitate instituţionalizată care canalizează fondurile de la cei ce au surplus (surplus spending units = S.SUs) la cei ce au deficit (deficit spending units = D SUs).

Scopurile fundamentale ale unei instituţii financiare care doreşte să supravieţuiască trebuie:

a)       să-şi transpună pasivele în forme atractive pentru S SUs;

b)       să-şi organizeze activele în forme atractive pentru D SUs.

Pentru băncile comerciale, aceasta înseamnă că serviciile de credit şi depozit trebuie să aibă preţuri corespunzătoare, accesibile şi convenabile pentru clienţi.

Dacă privim procesul de intermediere în termeni de conturi “T” pentru S SUs,     D SUs şi intermediarul financiar – “IF” atunci pentru S SUs, procesul este pur şi simplu o tranzacţie care implică schimbul unui numerar sau unor economii contra unui activ financiar sub forma unui cont de depozit la intermediarul financiar IF; pentru IF, apariţia depozitului înseamnă o creştere de ambele părţi în conturile sale “T” sau în bilanţ. Când IF creditează, el transformă numerarul care a intrat sau rezervele suplimentare într-un credit către D SUs; în registrele părţii D SUs, rezultatele luării creditului sunt o creştere a debitului şi o creştere corespunzătoare în numerar, care este utilizată pentru cumpărarea unui activ necesar (ex. utilaj, stocuri, imobil, automobil etc.).

Băncile constituie în cadrul unui sistem economic, intermediari de o importanţă deosebită, din mai multe motive:

¨               ele sunt de departe cei mai importanţi intermediari financiari care operează în economiile dezvoltate (asociaţiile pentru economii şi creditare (Savings & Loan = S&L), societăţile de asigurare pe viaţă, fondurile de pensii şi fondurile mutuale);

¨               pe parcursul activităţii de creditare, băncile creează bani. Motivul este că depozitele la vedere, care sunt un pasiv pentru bancă, reprezintă o parte a masei monetare.

În epoca contemporană locul şi rolul băncilor în economie este strâns legat de calitatea lor de intermediar principal în relaţia economii-investiţii.

Economiile sunt un rezultat necesar al evoluţiei societăţii, fiind realizate de firme sau persoane fizice, pe seama veniturilor neconsumate în perioada curentă şi destinate unei utilizări viitoare. Investiţiile reprezintă achiziţia de maşini, instalaţii tehnologice, echipamente, maşini şi inventar destinate dezvoltării producţiei şi serviciilor lor.

Firmele îşi găsesc resursele financiare necesare înfăptuirii investiţiilor, fie prin propriile economii, fie apelând la împrumuturi, ce le sunt acordate prin bănci, în procesul de redistribuire şi valorificare a capitalurilor din economie. De aceea, se apreciază că locul şi rolul băncilor în economie, structura şi funcţiile lor sunt determinate şi de creaţia monetară, factor specific al funcţionalităţii băncilor.

Băncile s-au afirmat astfel ca intermediari monetari a căror caracteristică esenţială este posibilitatea de a pune în circulaţie creanţe asupra lor însăşi, care conduc la sporirea masei mijloacelor de plată, volumului circulaţiei monetare .

Aceşti intermediari, au drept caracteristică transformarea activelor nemonetare în monedă. În acest sens, pot fi menţionate băncile de emisiune care pun în circulaţie bancnote şi monede ca formă principală a creaţiei monetare, iar băncile comerciale transformă activele monetare (cambii, obligaţii şi alte titluri de credit) fără putere aleatorie, în instrumente de plată.

În calitatea de intermediari financiari, băncile îndeplinesc un dublu rol:

1)       emit propriile lor titluri de creanţă, negociabile, în vederea atragerii de disponibilităţi financiare temporar disponibile în economie;

2)       cumpără titluri de creanţă emise de agenţi nebancari, pe seama resurselor financiare atrase.

Procesul de intermediere presupune ca băncile să garanteze deponenţilor de disponibilitati băneşti, că îşi pot retrage sumele consemnate, oricând doresc, fără restricţii sau condiţionări. Acest lucru presupune din partea băncilor un comportament de mare probitate profesională şi prudenţă, bazată pe o analiză scrupuloasă în luarea deciziei de plasare a fondurilor (în deosebi sub formă de credite), toate activităţile desfăşurate trebuind să asigure partenerilor de afaceri o mare încredere.

 

 

1.4. Funcţiile băncii

 

Principalele funcţii îndeplinite de bănci în cadrul procesului de intermediere sunt:

a) constituirea de resurse financiare, prin atragerea resurselor financiare temporar disponibile ale agenţilor economici, persoanelor fizice, sau statului, deponente, care doresc să obţină venituri dintr-o anumită dobândă;

b) distribuirea disponibilităţilor băneşti suplimentare, prin plasarea acestora spre fructificare, în principal, prin acordarea de credite agenţilor economici, sau persoanelor fizice, pe diferite termene;

c) creaţia monetară, funcţie constând în emiterea şi punerea în circulaţie atât de moneda de hârtie şi moneda divizionară (băncile centrale), cât şi moneda de cont (băncile comerciale), în vederea asigurării funcţionării normale a circuitelor economice dintr-o economie, ceea ce contribuie astfel la formarea masei monetare;

d) emiterea de titluri negociabile, în vederea mobilizării activelor monetare disponibile în economie;

e) centru de efectuare a plăţilor, care asigură mecanismul de funcţionare a plăţilor pentru susţinerea dezvoltării economice, prin efectuarea de viramente din contul clienţilor sau de plăţi în numerar;

f) deţinerea de informaţii şi ţinerea de evidenţe certe asupra mişcărilor de fonduri şi valute.

O seamă de monetarişti, atribuie băncilor pe lângă funcţia de creaţie monetară şi funcţia de creaţie economică, care se manifestă pe două planuri: financiar şi tehnic8)

¨               Pe plan financiar această funcţie se manifestă prin:

a)       participarea băncilor la constituirea sau majorarea capitalului social al unor societăţi comerciale. Aceasta participare este limitată de lege, în cazul României, limita maximă fiind de 20% din capitalul social al firmei sau agentului economic respectiv. O asemenea limită este prevăzută şi în legea reformei bancare franceze din 1967;

b)       acordarea de împrumuturi unor societăţi comerciale la care banca participă ca asociat sau acţionar;

c)       acordarea de credite unor societăţi comerciale, nivelul creditelor ce pot fi acordate unui singur debitor este limitat de legile bancare, care în cazul României este de maxim 20% din capitalul social si rezervele societăţii bancare respective (în Franţa, acest nivel este de până la 70% din programul de investiţii, sau din necesarul fondurilor de rulment al unei societăţi comerciale).

¨               Pe plan tehnic, funcţia de creaţie economică se manifestă prin:

a)       îndeplinirea de către bănci a rolului de consilier financiar pe lângă agenţii economici cu care convine o asemenea funcţie, în scopul atragerii de resurse financiare şi găsiri de mijloace de investire a resurselor;

b)       acordarea de asistenţă agenţilor economici în cazurile de majorare a capitalului social al acestora prin subscripţie publică sau în cazul emisiunilor de obligaţiuni, fie prin garantarea subscrierilor de acţiuni sau obligaţiuni emise de firme, fie prin punerea la dispoziţia lor a reţelei de ghişee ale băncii.

 

 

 

 


1) “Lexique des termes economiques et financiers”, Comite National de L’epargne mobiliare, Edition d’Imprimerie, Bruxelles, 1969

2) C. Kiriţescu, “Moneda, mică enciclopedie”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

3) Victor Jinga, “Moneda şi problemele ei contemporane”, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981.

4) Ibidem, pct. 2

8) Vasile Dedu, “Management bancar”, Ed. Sildan, 1994

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: