Prima pagină » Uncategorized » Sistemul monetar european

Sistemul monetar european

Ecu (European Currency Unit) a fost introdus în anul 1975 ca unitate oficială de cont a Comunităţii Europene înlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punct de vedere al structurii, ECU a reprezentat o monedă nominală, de fapt un coş monetar constituit în funcţie de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia.Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995 a decis ca numele dat monedei europene să fi e acela de euro, nume care simbolizează Europa şi care să fie acelaşi în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.

Fondul European de Cooperare Monetarã, creat în aprilie 1973, reprezintă un fond comun format din depunerile în aur şi dolari (fiecare în proporţie de 20%) din rezervele ţărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de schimb.

Fondul funcţiona pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt pe care şi le acordau băncile centrale între ele, credite pe termen scurt şi mediu pentru echilibrarea balanţei de plăţi şi mecanismul mobilizării de ECU.

Pentru gestionarea facilităţilor acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca Reglementelor Internaţionale.

În conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a Uniunii Economice şi Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat şi atribuţiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European. Institutul Monetar European a fost înfiinţat în 1994 având sediul la Frankfurt, în Germania.

Institutul Monetar European avea rolul de a întări cooperarea între Băncile Centrale Naţionale ale ţărilor comunitare, de a superviza funcţionarea Sistemului Monetar European şi de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilităţii preţurilor.

Resursele s-au constituit din contribuţia băncilor centrale, calculate 50% în funcţie de populaţie şi 50% în funcţie de PIB.

Mecanismul ratei de schimb, introdus în 1979 pentru a reduce fluctuaţiile în valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza susţinerii reciproce şi a acţiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre.

Băncile centrale au intervenit pe pieţele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le influenţa valoarea. Intervenţia s-a realizat pe baza principiului cererii şi al ofertei: atunci când valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord şi numit marjă sau culoar de fluctuaţie, băncile centrale au intervenit, restabilind valoarea de piaţă a respectivei monede.

Avantajele care au decurs din funcţionarea mecanismului ratei de schimb sunt:

  • creşterea stabilităţii mediului financiar prin utilizarea unui sistem de cursuri

semi fixe care au permis reducerea riscurilor investiţionale şi de afaceri;

  • acţiuni colective care le-au permis statelor membre să se bazeze nu doar pe

eforturile proprii de menţinere a valorii monedelor lor;

  • impunerea disciplinei financiare în lupta împotriva inflaţiei prin stabilirea unei

marje permise de depreciere a unei monede;

  • mai bună alocare a resurselor, ca efect al eliminării incertitudinilor legate de

fixarea cursului de schimb şi, prin aceasta, a utilizării mecanismului preţurilor ca instrument de alocare a resurselor;

  • stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilitatea cursului de schimb; în

absenţa acestei stabilităţi, resursele se orientau spre sectoarele economice care nu aveau legătura cu exportul.

  • stimularea firmelor mici şi mijlocii mai puţin expuse riscului legat de cursul

de schimb;

  • creşterea schimburilor comerciale la nivel intraunional;

Dezavantajele care au făcut ca acest mecanism să nu poată evita o criză de proporţii cum a fost cea din 1992, au fost:

– faptul că s-a pornit de la presupunerea că valoarea monedelor ar fi putut fi menţinută prin intervenţie guvernamentală, ceea ce înseamnă capacitatea limitată a guvernelor de a acoperi piaţa;

– faptul că a plecat de la presupunerea, care s-a dovedit a fi eronată, că guvernele ar fi fost dispuse să intervină atunci când monedele altor state membre s-au depreciat, contribuind prin intervenţia lor la stabilitatea acestora;

– mecanismul a funcţionat bine în condiţiile unor rate ale inflaţiei scăzute şi constante, dar a reacţionat violent şi negativ în momentul în care pe piaţă au apărut perturbările generate de reunificarea Germaniei sau de rezultatul respingerii, prin referendum, a ideii de uniune monetară sau monedă unică în unele din statele membre.

– a contribuit la pierderea, de către guvernele statelor membre, a suveranităţii monetare asupra economiilor naţionale cu toate implicaţiile care derivă din acest aspect.[1]


[1] Silasi, G. – Integrarea monetarã europeanã între teorie şi politicã”, Ed. Orizonturi universitare Timişoara, 1998, p. 27

 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: