Acasă » Uncategorized » Etapele Uniunii Economice şi Monetare

Etapele Uniunii Economice şi Monetare

Privită în timp, integrarea economică în cadrul Uniunii europene poate fi stabilită ca un proces istoric desfăşurat în perioada 1958-2000. Tratatul de la Roma semnat în 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, a dus la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE), devenit Uniunea Economică şi Monetară[1].Uniunea Economică şi Monetară a fost realizată în trei etape, conform Tratatului de la Maastricht şi anume: prima etapă la 1 iulie 1990 în coincidenţă cu libertatea de circulaţie a capitalurilor în marele spaţiu european, a doua etapă a început, de asemenea, la 1 ianuarie 1997, iar a treia etapă a început la 1 ianuarie 1999.

Procesul integrării economice europene de peste 40 ani a parcurs trei faze fundamentale: uniunea vamală, uniunea economică şi uniunea monetară.

 

1. Uniunea vamală

Constituirea CEE a avut ca obiectiv iniţial crearea unei uniuni vamale între ţările membre. Conţinutul esenţial al acestuia a fost: liberalizarea schimburilor comerciale prin desfiinţarea taxelor vamale între ţările membre şi instituirea unui tarif vamal comun faţă de ţările terţe, adică cele care nu erau membre ale comunităţii. Această fază, cea a uniunii vamale, s-a încheiat la 1 iulie 1968.

 

2. Uniunea economică

Este faza următoare a integrării, superioară primei, incluzând realizările acesteia la care s-a adăugat introducerea celor „patru libertăţi”:

  • libertatea de mişcare a bunurilor;
  • libertatea de mişcare a capitalurilor;
  • libertatea de mişcare a serviciilor;
  • libertatea de mişcare a persoanelor.

Prin realizarea celor „patru libertăţi” s-a constituit piaţa unică europeană, care  a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1993.

Prima etapă a Uniunii Economice a permis mersul spre o mai mare convergenţă a politicilor economice a statelor membre şi o consolidare a coordonării politicilor monetare naţionale. În cursul primei etape se avea în vedere ca programul pieţei unice să fie terminat şi noul tratat al UEM să fie subordonat ratificării în toate statele membre, după procedurile constituţionale naţionale.

Constituirea pieţei unice a avut ca urmări:

  • desfiinţarea controlului mărfurilor la frontiere;
  • reducerea controlului persoanelor la frontierele interioare în cursul anului

1993;

  • securitate comună pentru toţi cetăţenii comunităţii;
  • eliminarea dublei taxări la cumpărarea de produse pentru uz personal din alte ţări membre;
  • stabilirea cetăţenilor Comunităţii pentru o durată nedeterminată într-un alt stat membru decât propriul lor stat;
  • recunoaşterea calificărilor profesionale pentru toate statele membre;
  • extinderea ofertei de produse mai ieftine pentru consumatori printr-o concurenţă sporită;
    • concurenţa deschide posibilităţi suplimentare pentru crearea de noi locuri de

muncă.

Termenul de constituire a pieţei unice europene la 1 ianuarie 1993 nu înseamnă că toate libertăţile s-au realizat automat şi în întregime la acea dată. Este vorba de un proces, în care unele măsuri s-au realizat anterior, sau se vor realiza în anii următori. De exemplu, nouă state membre (din cele 12 de atunci) au semnat Convenţia de la Schengen fixând data de 1 februarie 1994 pentru suprimarea controlului la frontierele interioare, inclusiv pentru zborurile aeriene ale căror plecări şi sosiri se situează în interiorul Comunităţii.

Franţa a mai amânat punerea în aplicare a Convenţiei. Celelalte ţări membre – Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda au continuat controalele respective pentru persoane la frontierele lor.

Formarea Uniunii Economice, a pieţei unice europene, este un proces în care drepturile şi libertăţile economice sunt indisolubil legate de drepturile sociale. În decembrie 1989, ţările membre au adoptat o cartă socială europeană, care include 12 drepturi fundamentale sociale[2]:

– dreptul de a exercita orice profesie într-una din ţările Comunităţii, la alegerea sa;

– dreptul de remunerare echitabilă;

– dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă; dreptul la protecţie socială asigurată prin sistemul în vigoare în ţara primitoare;

– dreptul la libertatea de asociere şi la negociere colectivă;

– dreptul la formarea profesională; dreptul la egalitate de tratament între bărbaţi şi femei;

– dreptul la informaţie, la consultare şi participare a salariaţilor;

– dreptul la protecţia sănătăţii şi securitatea locului de muncă;

– dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor;

– garantarea unui venit minim pentru persoanele în vârstă, dreptul la integrare profesională şi socială pentru persoanele handicapate.

Piaţa unică europeană s-a extins prin crearea spaţiului economic european (SEE) printr-un  acord semnat în mai 1992 între CEE şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.

Statele membre trebuie să evite deficitele excesive ale finanţelor publice, iar finanţarea monetară a acestora este interzisă.

Când este vorba în tratatul UEM de a cuprinde deficitele şi datoria finanţelor publice în interiorul anumitor raţii, trebuie să se înţeleagă: prin finanţe publice (finanţele guvernului general); prin deficit (suma totală netă a împrumuturilor); prin datorie (totalul datoriilor brute la valoarea lor nominală în curs la sfârşitul exerciţiului, în interiorul sectoarelor de guvernământ general).

În ceea ce priveşte deficitele publice şi în particular cheltuielile publice corespunzătoare deficitului, putem spune că un deficit corespunzător cu investiţiile, purtătoare de bogăţie pentru viitor, poate fi considerat un „bun” deficit.

Modul de finanţare al deficitelor se poate face: prin ceea ce se numeşte „finanţare monetară”,  prin recurgerea la un împrumut, cu condiţia ca statul să nu beneficieze de acces privilegiat la piaţa capitalurilor; prin recurgerea la un împrumut pe piaţa capitalurilor, care poate să pună problema contractării de datorii externe a unei ţări; statul poate să finanţeze un deficit bugetar, crescând impozitele.

Comisia este însărcinată să supravegheze evoluţia situaţiei bugetare şi starea datoriei publice a Statelor Membre în vederea descoperirii erorilor făcute şi elaborează un raport care examinează în special dacă deficitul public depăşeşte cheltuielile publice de investiţii ţinând cont de toţi ceilalţi factori.

3. Uniunea Monetară

Cea de-a treia fază a formării Uniunii Europene, conform Tratatului de la Maastricht, este constituirea uniunii monetare. Concepţia privind crearea Uniunii Monetare Europene în trepte urmăreşte ca până la finele secolului să apară pe piaţă euro – bacnotele şi euro – monedele, ceea ce s-a şi întâmplat.                  .

Procesul formării uniunii monetare nu trebuie înţeles ca începând doar după înfăptuirea celei de-a doua faze – uniunea economică; acesta a apărut mult mai devreme, de aceea se vorbeşte de trei etape ale constituirii uniunii monetare:

Introducerea Sistemului  Monetar European care s-a făcut în 1979 prin:

a. Stabilirea unui mecanism al ratei de schimb a valutelor ţărilor membre, care nu permitea o fluctuaţie mai mare de ±2,25%;

b. Introducerea unităţii monetare europene (ECU – European Currency Unit), ca monedă de cont, ECU se formează ca un coş al valutelor  ţărilor membre, cu ponderi diferite ale acestora în funcţie de forţa economică a statelor membre, pe baza unor criterii convenite între părţi.

În anii 1992-1993 au apărut unele tulburenţe monetare, provocate de dificultăţile unor monede – francul francez, lira sterlină, peseta, escuador – ceea ce a determinat modificarea în vara anului 1993 a marjei fluctuaţiei a monedelor în cadrul SME de la ±2,25% la ± 15%, cu excepţia mărcii germane şi guldenului olandez, pentru care      s-au menţinut vechile limite. O adevărată furtună monetară a fost provocată prin ieşirea lirei sterline şi lirei italiene din SME în 1992 şi care au fost lăsate să fluctueze liber.

Înfiinţarea Institutului Monetar European (IME), care a început să funcţioneze de la 1 ianuarie 1994. Dacă prima etapă a reprezentat începuturile uniunii monetare europene, această etapă înseamnă consolidarea ei.

Obiectivele IME sunt:

  • întărirea cooperării între băncile centrale europene naţionale; o mai bună coordonare a politicilor monetare ale membrilor UE în vederea stabilităţii preţurilor;
  • supravegherea funcţionării SME;
  • facilitarea utilizării ECU;
  • pregătirea condiţiilor pentru trecerea la faza a treia prin crearea instrumentelor şi procedurilor necesare aplicării politicii monetare unice.

În etapa finală s-a creat Banca Centrală Europeană (BCE), care a înlocuit IME. BCE a emis o monedă unică.

S-a convenit ca moneda unică să se numească EURO, fiind folosită de la 1 ianuarie 1999.

Prin înfiinţarea BCE s-a ajuns la o singură politică monetară, fiind blocate ratele de schimb iar moneda unică s-a introdus in circulaţie mai întîi între băncile centrale şi comerciale, pentru ca apoi, după unele aprecieri, să circule pe piaţă ca bacnote şi monede[3].

 


[1] Păun Roxana-Daniela-“Spaţiul monetar european”, Bucureşti, Editura Expert, 2004, p. 32.

[2] Toma Ramona – “Euro, moneda unică: între naţional şi internaţional”, Editura Continent, Sibiu, 2004, p. 100-101.

[3] Basno, Cezar, Dardac, Nicolae- “ Integrarea monetar-bancară europeană”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 13-14.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: