Acasă » Uncategorized » MANAGEMENTUL RISCULUI ÎN OPERAŢIUNILE DE LEASING

MANAGEMENTUL RISCULUI ÎN OPERAŢIUNILE DE LEASING

Omul este supus unor pericole multiple şi variate, cauzate de forţele naturii, de folosirea tehnicii, sau de anumiţi factori social-economici. Astfel, forţele naturii declanşează calamităţi precum inundaţii, uragane, cutremure, trăsnete, secetă etc., care au efecte distructive puternice asupra proprietăţii indivizilor.O multitudine de factori naturali cauzează decese, boli şi îmbătrânirea oamenilor şi pun în pericol viaţa animalelor. De asemenea, economia reală şi sectorul financiar, specifîce fiecărui stat, cuprind o multitudine de activităţi, fiecare dintre acestea fiind generatoare de diverse riscuri.

5.1 Generalităţi privind managementul riscului

Deşi anumite practici asemănătoare procedurilor de asigurare erau întâlnite încă din antichitate, adevăratele asigurări au apărut abia la sfârşitul evului mediu, prin instituirea unor forme de despăgubire în cazul pierderii corăbiilor sau a încărcăturilor acestora. De atunci asigurările s-au dezvoltat continuu, devenind principalele mijloace de despăgubire a indivizilor şi organizaţiilor, pentru cele mai multe tipuri de daune aduse proprietăţii. În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, procesul de asigurare a început să fie considerat dintr-o perspectivă mai largă, aceea a managementului riscului. Acest management se caracterizează prin gestionarea unui mare volum de informaţii, o abordare sistematică a prevenirii daunelor accidentale, a reducerii costurilor acestor daune şi a găsirii celor mai eficiente căi de acoperire a daunelor. În contextul managementului riscului, asigurarea reprezintă numai una dintre tehnicile posibile de tratare a expunerii la daune (la risc).

Expunerea la daune reprezintă probabilitatea de producere a unei daune. Cu alte cuvinte, dacă o anumită organizaţie prezintă o anumită expunere la daune, această daună poate sau nu să se producă. Conceptul de expunere 1a daună se foloseşte în mod frecvent în managementul riscului, deoarece una dintre preocupările majore ale acestui management este aceea de a găsi metode de prevenire sau de estimare a pagubelor, înainte ca ele să se producă.

Conceptul de risc este folosit, de asemenea, pentru a desemna posibilitatea producerii unei daune. De aici şi denumirea domeniului de management al riscului. Deoarece conceptul de risc are mai multe semnificaţii, în cele ce urmează ne vom referi mai frecvent la expunerea la daună sau daune.

Coloana vertebrală a disciplinei de management al riscului o constituie procesul de management al riscului. Acest proces se caracterizează prin următoarele etape principale:

1.  Identifîcarea şi analiza expunerilor la daune;

2.  Examinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management al riscului;

3.  Alegerea celor mai adecvate tehnici de management al riscului;

4.  Implementarea tehnicilor de management al riscului;

5.  Monitorizarea procesului.

 

  1. 1. Identificarea şi analiza expunerilor la daune

Identificarea expunerilor la daune este similară căutării unor obiecte care au fost rătăcite sau ascunse. Am putea identifica mai uşor astfel de expuneri la daune dacă am şti exact ce căutăm. Cele mai importante metode de identifîcare şi de analiză a expunerilor la daune vor fi prezentate în cele ce urmează

 

  1. A. Obiecte expuse la daune

Proprietatea poate fi constituită din bunuri mobile şi imobile.

•      Bunurile imobile constau în suprafeţe de teren şi structuri construite şi ataşate de pământ — de exemplu: clădiri, căi de acces la clădiri, conducte pentru diferite utilităţi amplasate în pământ.

•      Bunurile mobiliare constau din toate celelalte tipuri de proprietăţi, având drept principală caracteristică faptul că nu sunt ataşate de pământ în mod permanent; de exemplu: automobile, mărfuri, mobilă, echipamente, îmbrăcăminte etc.

  • Din punct de vedere al managementului riscului, o clasificare utilă a bunurilor este:
    • Bunuri imobile: terenuri, clădiri, alte structuri;
    • Bunuri mobile:

–    maşini şi echipamente care includ: echipamente de procesare a datelor, vehicule, altele;

–    mobilier pentru clădiri comerciale şi administrative;

–    bunuri circulante: materii prime, materiale de inventar, titluri de valoare, lichidităţi.

 

B. Cauza producerii daunelor

  • Specialiştii în managementul riscului fac eforturi să identifice toate cauzele importante care conduc la producerea daunelor. Astfel de cauze devin importante, dacă ele conduc la o situaţie în care organizaţia respectivă nu îşi mai poate realiza obiectivele.
  • Cauzele care produc daune se mai numesc şi pericole. Câteva dintre cale mai răspândite pericole sunt: incendiul, inundaţia, furtuna, cutremurul, războiul, falsitatea, neglijenţa, explozia, frauda, delapidarea, coliziunea etc.

 

  1. C. Consecinţele daunelor

Cel de-al treilea aspect al expunerilor la risc se referă la efectele sau consecinţele daunelor. Aceste consecinţe pot fi clasificate ca fiind fizice, operaţionale (funcţionale) şi financiare.

Consecinţele fîzice se referă la modificarea bunului propriu-zis în timpul evenimentului.(De exemplu, care sunt consecinţele unui incendiu asupra unei case. Cât de mult a fost distrus, respectiv cât se mai poate recupera).

Consecinţele functionale se referă la pierderea capacităţii (parţiale sau totale) de producţie a organizaţiei respective. (De exemplu, un incendiu produs într-o centrală termoelectrică poate conduce la oprirea echipamentelor energetice cu consecinţe foarte grave. Deraierea unui tren produce oprirea traficului de călători şi de marfă pe linia respectivă. Consecinţele funcţionale sunt şi de această dată foarte mari).

Continuarea activităţii unei organizaţii care a suferit o astfel de pierdere necesită bani pentru repararea sau înlocuirea echipamentului defect, pentru înlocuirea materiilor prime şi materialelor distruse etc.; toate aceste lucruri constituie consecinţe financiare.

 

  1. D. Metode de identificare a expunerilor la daune

Specialiştii în managementul riscului acordă o importanţă deosebită identificării tipurilor de daune care pot afecta activitatea unei organizaţii. Au fost dezvoltate mai multe metode care pun în evidenţă expunerile la daune. Abordarea optimă a acestei probleme constă într-o combinare adecvată a mai multor metode. Folosind o singură metodă, există riscul ca anumite tipuri de expuneri să nu poată fi puse în evidenţă.

Dintre cele mai importante metode de identificare a expunerilor la daune menţionăm:

a)Inspecţia de risc

b)Interviul

c)Chestionarul

d)Analiza documentelor financiare

e)Analiza diagramelor de fluxuri

f)Evaluarea portofoliului daunelor

Inspecţiile urmăresc ,,a vedea cu proprii ochi situaţia reală, în timp ce interviurile oferă posibilitatea de a învăţa de la alţii. Chestionarele pot fi incluse în ambele categorii, în funcţie de modul de concepere a întrebărilor şi de procedura de completare. Celelalte metode fac parte din clasa procedurilor de analiză a datelor statistice. În concluzie, metodele prezentate se clasifîcă în trei categorii principale: ,,vezi cu proprii ochi”, ,,învaţă de la alţii” şi ,,analizează datele statistice”.

 

a)Inspecţia de risc.

Realizarea unei inspecţii în cadrul unei organizaţii presupune multă intuiţie, pentru a înţelege activitatea organizaţiei respective şi mai ales pentru a descoperi cât mai multe expuneri la daune. Fiind deci în contact direct cu mediul analizat, specialistul în managementul riscului poate interpreta mai bine ceea ce vede şi poate identifica mai uşor expunerile la daune. Valoarea acestei metode a fost confîrmată de numeroase companii de asigurări, care au folosit inspecţii la faţa locului, pentru a evalua expunerile la daune atât pentru indivizi, cât şi pentru organizaţii.

 

b)Interviurile.

Acestea sunt strâns legate de inspecţii şi sunt conduse în cadrul unei inspecţii. Interviurile pot avea drept protagonist orice persoană din organizaţia care urmează a fî asigurată, de 1a preşedintele companiei, până la ultima secretară. Persoanele intervievate nu sunt instruite în managementul riscului, dar cunosc foarte multe lucruri despre departamentul în care lucrează, putând contribui la identificarea expunerilor la daune şi chiar la stabilirea măsurilor de prevenire. Întrebările bine gândite pot conduce la răspunsuri extrem de utile pentru specialistul în managementul riscului.

 

c)Chestionarele.

De obicei se folosesc chestionarele scrise. Folosirea unui chestionar este asemănătoare unui interviu, scopul celor două metode fiind obţinerea de informaţii de la o persoană, pe baza unor întrebări. Diferenţa dintre aceste două metode constă în faptul că, în cazul chestionarului, întrebările sunt prestabilite, standard.

În funcţie de conţinutul întrebărilor, chestionarele se împart în:

–    chestionare pentru asigurări;

–    chestionare pentru managementul riscului.

 

d) Analiza documentelor financiare.

Pentru identificarea riscului pot fi utile şi diferite documente care reflectă activitatea financiară a unei companii. Dintre acestea, cele mai concentrate în informaţii sunt: bi1anţul contabil şi centralizatorul de venituri şi cheltuieli.

 

e)Analiza diagramei de fluxuri.

O astfel de diagramă reprezintă activitatea organizaţiei sub forma unor f1uxuri funcţionale, informaţionale sau financiare. De exemplu, în cazul unui producător, diagrama reprezintă fluxul materialelor care se prelucrează şi se transformă în produse finite. Dacă există numeroase operaţii de prelucrare, diagrama de fluxuri va fi foarte complexă. De aceea, pentru companiile mai mari sunt necesare mai multe astfel de diagrame, câte una pentru fiecare flux tehnologic.

Diagramele de f1uxuri sunt utile în identificarea expunerilor la riscul de întrerupere a activităţii şi deci la pierderea veniturilor pe care aceste activităţi le generează. Evident, fîecare dintre cauzele de mai înainte pot fi analizate mai în

 

 

detaliu, determinându-se astfel posibilele sale consecinţe. Diagramele de fluxuri oferă deci posibilitatea unei intruziuni în procesul de producţie, pe care alte metode nu o permit. Diagramele de f1uxuri sunt utile şi pentru faptul că evidenţiază regimurile tranzitorii şi de transformare la care sunt supuse materiile prime în scopul obţinerii produselor finite. Dacă în loc de materiale şi procesarea lor am considera circulaţia banilor, am putea identifica expunerea acestora la furt

 

f)Analiza portofoliului daunelor.

Informaţiile referitoare la pagubele anterioare sunt deosebit de utile pentru determinarea expunerilor la daune şi evaluarea probabilităţii acestora. Numai astfel se pot elabora previziuni realiste. Într-o organizaţie mare, complexitatea şi varietatea daunelor dau şi mai multă consistenţă informaţiilor. Cu cât frecvenţa de producere a unor riscuri este mai mare, cu atât evaluarea probabilităţilor de reapariţie a acestora este mai corectă. Pentru o companie mică, repetarea unor expuneri la daune este mai puţin probabilă şi deci o astfel de analiză este mai puţin eficientă.

Riscul se produce într-un anumit context, în anumite circumstanţe. Analiza expunerilor la daune presupune deci o înţelegere a acelor condiţii care favorizează sau împiedică producerea pierderii. O analiză completă trebuie să răspundă în final la trei întrebări majore:

•       Care este frecvenţa probabilă de producere a unui anumit risc?

•      Care este valoarea probabilă a consecinţelor producerii unui anumit risc?

•     Care este gradul de precizie cu care s-au determinat răspunsurile la întrebările de mai sus?

Cunoaşterea mărimii pierderii potenţiale este foarte importantă în managementul riscului. Dar această evaluare oferă mai mult o evaluare medie informativă, deoarece rezultă doar dintr-o extrapolare a datelor statistice. De aceea, uneori este mai interesant de ştiut care este valoarea maximă posibilă a pierderii, precum şi valoarea maximă probabilă a pierderii.

 

Dauna maximă posibilă. Aceasta reprezintă valoarea totală maximă posibilă a daunei care se poate produce într-un anumit loc, asupra unui bun. Cu alte cuvinte, dauna maximă posibilă reprezintă dauna maximă care se poate produce. De exemplu, dacă obiectul de proprietate este o clădire, iar evenimentul este un incendiu, atunci dauna maximă posibilă constă în distrugerea completă a clădirii cu tot ce se af1ă în ea. Valoarea totală a acestor pagube poate fi estimată foarte bine în absenţa incendiului şi de aceea ea trebuie folosită ca o valoare limită.

 

Dauna maximă probabilă. Valoarea maxirnă a unei daune probabile este în general mai mică decât dauna maximă posibilă. În cazuri extreme, când distrugerea proprietăţii este totală, cele două valori sunt egale. Considerând cazul declanşării unui incendiu într-o clădire, ne putem imagina că există o serie de sisteme automate de protecţie împotriva incendiilor, care vor contribui la stingerea focului şi la limitarea pagubelor produse. În general, clădirile sunt dotate cu detectoare de incendiu şi cu un sistem de stingere, care intră automat în funcţiune la semnalul dat de detector. În astfel de situaţii, pierderea maximă probabilă este evident mai mică decât pierderea maximă posibilă.

 

Conceptul de daună totală. Atunci când se calculează valoarea maximă a unei daune potenţiale, atenţia trebuie îndreptată spre faptul că o pierdere majoră poate fi rezultatul combinării efectelor mai multor pericole. De exemplu, un cutremur de pământ poate distruge instalaţiile de alimentare cu energie electrică şi conductele de gaze. S-ar putea ca acest lucru să conducă la declanşarea unui incendiu sau a unor explozii. Uraganele şi inundaţiile pot acţiona împreună, cumulându-se astfel efectele distructive. De asemenea, un pericol poate genera atât distrugeri asupra proprietăţii, cât şi întreruperi ale activităţii. Dacă în urma daunelor, o parte din activitate se va desfăşura în spaţii noi, închiriate temporar, atunci apar şi cheltuieli suplimentare. De aceea este foarte important ca în evaluarea daunelor totale să se ia în consideraţie orice combinaţie posibilă de efecte.

 

Gradul de precizie al estimărilor. Acest termen este folosit deseori pentru a desemna gradul de încredere pe care cineva îl poate avea în datele disponibile, deci în baza de date folosită pentru evaluarea daunelor disponibile şi probabile. Gradul de precizie al estimărilor joacă un rol foarte important în alegerea metodelor de management al riscului.

 

2. Examinarea fezabilităţii tehnicilor de management al riscului

Examinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management a1 riscului constituie cel de-al doilea pas în tratarea unor expuneri la daune, în procesul de management al riscului. Pentru a înţelege această etapă este necesar, mai întâi, să se cunoască tehnicile ce pot fi aplicate în acest sens în domeniu.

Tehnicile de management al riscului se clasifîcă în două mari categorii:

a) controlul riscului;

b) finanţarea risscului.

Controlul riscului — cunoscut de asemenea şi sub denumirea de control al daunelor — este definit de acţiunea conştientă sau de decizia de a acţiona în vederea reducerii frecvenţei sau severităţii consecinţelor daunelor accidentale.

Finanţarea riscului are ca scop găsirea posibilităţilor de a acoperi daunele produse în pofida măsurilor de prevenire şi de limitare a acestora.

Cu alte cuvinte, controlul riscului se focalizează pe daunele propriu-zise şi nu pe consecinţele financiare ale acestora. Finanţarea riscului se focalizează pe măsurile financiare necesare pentru revenirea la starea de dinaintea producerii daunelor.

 

3. Alegerea celor mai adecvate tehnici de management al riscului

Cel de-al treilea pas în procesul managementului riscului constă în selectarea celei mai bune metode sau tehnici de a trata diferitele expuneri la daune. Uneori poate fi vorba şi de o combinaţie de mai multe tehnici, care să răspundă cel mai bine cerinţelor. Ceea ce înţelegem prin ,,cea mai bună metodă” depinde de mai mulţi factori, dintre care un rol important îl ocupă capacitatea organizaţiei de a anticipa pierderile, de a acoperi pierderile şi de a accepta riscul.

Mărimea unei organizaţii are o inf1uenţă considerabilă asupra deciziilor care se iau din punct de vedere al managementului riscului. De obicei, societăţile mici nu au capacitatea de a-şi asuma decât daune mici, cum ar fi unele deteriorări de bunuri sau furturi de valoare mică. O pierdere de proporţii mai mari ar scoate compania respectivă din afaceri, deoarece nu ar avea sursele financiare suficiente pentru acoperirea pierderii. De aceea, compania se va vedea obligată să cumpere o poliţă de asigurare pentru expunerile la daune mai mari. Eventual, se poate opta pentru o poliţă de asigurare cu o franşiză redusă. Din nefericire, multe firme mici manifestă un interes scăzut faţă de managementul riscului şi, respectiv, faţă de asigurări.

La extrema cealaltă se af1ă marile organizaţii. Acestea folosesc o varietate de metode de management al riscului. Aceste organizaţii înregistrează sufîcient de multe daune pentru a putea anticipa cu o bună aproximare pierderile şi dispun de capacitatea financiară necesară pentru a reţine o categorie largă de daune. Organizaţiile foarte mari dispun de obicei de programe sofisticate de management al riscului, care prevăd investiţii substanţiale în sisteme de protecţie (antifurt, antifoc etc.), programe de instruire a personalului şi programe sociale pentru cazuri de calamităţi naturale.

 

4.        Implementarea tehnicilor de management al riscului

Odată ce au fost selectate tehnicile cele mai adecvate de management al riscului, acestea trebuie implementate. Dacă această implementare nu se face în mod eficient, atunci există riscul de a pierde ceea ce s-a anticipat că s-ar fi putut câştiga prin adoptarea, acestor tehnici. Implementarea înseamnă acţiune şi noi decizii din partea organizaţiei. De exemplu, dacă o firmă a decis să folosească controlul riscului pentru o anumită expunere la daune, ea trebuie să decidă dacă responsabilitatea exercitării controlului propriu-zis revine personalului din cadrul firmei sau unei companii specializate. Dacă se decide pentru realizarea controlului în interiorul firmei, pentru exercitarea lui efectivă se vor folosi oameni de la departamentul de management al riscului sau de la alte departamente? Dacă un alt departament preia sarcina de control al riscului, care este motivaţia care-i va stimula pe angajaţii acestui departament să lucreze eficient? Răspunsurile la aceste întrebări constituie de fapt noi decizii, pe care organizaţia respectivă trebuie să le ia pentru o implementare corectă a tehnicilor de management al riscului selectate.

Dacă se hotărăşte încheierea unui contract de asigurare, atunci va trebui să se decidă la cine să se apeleze pentru pasul următor (la un agent de asigurări, la un broker sau direct de la o societate de asigurări). După rezolvarea acestei probleme urmează stabilirea clauzelor contractuale, a valorii prime de asigurare, a sumei deductibile etc.

 

5. Monitorizarea procesului de management al riscului

Toate măsurile implementate de managementul riscului trebuie monitorizate, respectiv urmărite pas cu pas pentru a observa modul lor de aplicare şi pentru a verifica dacă efectul lor benefic este cel preconizat. Experienţa demonstrează că numai prin acest proces de monitorizare se poate constata dacă tehnicile şi măsurile adoptate şi implementate sunt într-adevăr cele mai bune pentru realizarea obiectivelor propuse. De asemenea, condiţiile reale în care au fost implementate măsurile evoluează în timp. Cu alte cuvinte, metodele selectate au fost gândite pentru anumite circumstanţe, iar după implementare asistăm la o schimbare a acestor circumstanţe.

Pentru a monitoriza un program, managerul de risc trebuie să elaboreze standarde, să implementeze metode, sau să urmărească în ce măsură aceste standarde sunt respectate şi să decidă dacă sunt necesare corecţii.

Prezentarea procesului de management al riscului de mai înainte a implicat o anumită simplifîcare şi sistematizare, din dorinţa de a-1 face mai accesibil. Această sistematizare se păstrează în esenţă şi în viaţa reală, dar se pierde delimitarea strictă a paşilor. Uneori aceştia au zone de interferenţă. Sub presiunea timpului, unii manageri pot lua decizii înainte ca analiza de risc să fie complet terminată. Alţi manageri, chiar dacă au obţinut rezultatele finale ale analizei, se confruntă cu o serie de variabile noi, care nu au fost luate în calcul.

Aplicarea în viaţa reală a procesului de management al riscului poate fi mai simplă sau mai complicată decât s-a anticipat. Dacă procesul se aplică în achiziţionarea unui nou echipament, atunci lucrurile sunt relativ simple. Dacă acest proces urmează să se aplice pentru o fabrică nouă, care tocmai a fost achiziţionată, atunci procesul de marnagement al riscului este extrem de complex.

 

 

5.2. Riscul în operaţiunile de leasing

În cazul leasingului, datorită faptului că societatea de leasing acţionează ca un intermediar între producător şi utilizator, iar contractul de leasing se desfăşoară pe o perioadă mare de timp, există totdeauna riscul nerealizării operaţiunii conform contractului.

În aceste condiţii, este vital pentru societatea de leasing să realizeze o evaluare permanentă a riscului şi să recurgă la o serie de măsuri pentru a-l controla.

În continuare sunt prezentate principalele metode prin care o societate de leasing , ca proprietar al bunurilor, se protejează împotriva riscului, pe durata contractului de leasing.

 

1) Analiza bonităţii clientului este o primă măsură premergătoare încheierii contractului de leasing prin care se selectează numai acei clienţi care prin situaţia lor economico-fînanciară prezintă capacitate de plată.

 

2) Asigurarea bunurilor contractate. (de tip CASCO)

3) Asigurarea de risc de neplată — se realizează pentru situaţiile în care utilizatorul nu-şi mai respectă obligaţiile fînanciare conforrn contractului. În acest sens, societatea de leasing încheie un contract de asigurare cu o societate de asigurare. În cazul în care utilizatorul îşi încetează plăţile faţă de societatea de leasing, societatea de asigurări se obligă să achite contravaloarea plăţilor neonorate de utilizator şi să efectueze toate demersurile pentru recuperarea bunului de la acesta.

4) Biletele la ordin reprezirită o modalitate de plată prin care banca plătitorului este instrumentată să pună la dispoziţia societăţii de leasing fonduri băneşti cu o anumită valoare. Deci, în cazul în care utilizatorul refuză plata, societatea de leasing, extrage din contul acestuia contravaloarea plăţii prin intermediul acestor bilete la ordin.

5) Ridicarea autovehiculului. Există situaţii în care formele de asigurare menţionate anterior nu se pot pune în aplicare. Astfel în situaţia în care utilizatorul nu a plătit prima de asigurare, în cazul asigurării de risc de neplată, societatea de asigurare refuză despăgubirea. De asemenea, biletele la ordin nu se pot folosi când utilizatorul nu are nimic în cont. În această situaţie societatea de leasing poate recurge la ridicarea autovehiculului (în calitate de proprietar al acestuia). Aceasta se poate realiza fie la sediul fîrmei utilizatorului, fie la service (utilizatorul realizează reparaţiile sau inspecţiile tehnice la service-urile agreate de societatea de leasing), fie când utilizatorul doreşte să părăsească ţara (în acest caz trebuie să se prezinte la societatea de leasing pentru extinderea asigurării CASCO şi în afara graniţelor).

6) Calea justiţiei. La această metodă se ajunge în ultima instanţă, în condiţiile în care celelalte măsuri nu pot fi aplicate.

În ceea ce priveşte asigurarea bunurilor contractate (în cazul de faţă asigurare de tip CASCO), aceasta se realizează pentru a preveni pierderile cauzate de degradarea, distrugerea sau furtul acestora, pe perioada în care se af1ă în proprietatea societăţii de leasing (perioada de valabilitate a contractului de leasing).

Asigurarea este definită prin poliţa de asigurare şi condiţii pentru asigurarea autovehicolelor de tip CASCO precum şi prin convenţii ori contracte bilaterale încheiate între părţi.

Referitor la condiţii pentru asigurarea ciutovehiculelor de tip CASCO pentru daune, acestea trebuie să cuprindă printre altele referiri la:

 

1 .Obiectul asigurării. În schimbul plăţii primelor de asigurare, societatea de asigurări se obligă să plătească asiguratului sau eventualilor beneficiari cuantumul daunelor, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile de asigurare.

 

2.Riscul asigurat reprezintă un eveniment viitor, posibil dar incert care poate determina pierderi sau daune materiale bunurilor unei persoane. Riscul asigurat într-un contract de asigurare reprezintă fenomenul (evenimentul) sau un grup de fenomene care, odată produse, îl obligă pe asigurator să plătească asiguratului (sau benefîciarului asigurării) despăgubirea.

Riscurile acoperite în cadrul contractului de asigurare anexat sunt: incendiu sau explozie, coliziuni, furt, calamitate naturală, vandalism.

 

3.Prima de asigurare — este un element foarte important al unui contract de asigurare şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte asiguratorul de la asigurat, în schimbul preluării în asigurare a riscului la care acesta este expus. Există o relaţie directă între riscul preluat în asigurare şi mărimea primei de asigurare, deoarece aceasta exprimă, de fapt, valoarea riscului, care este determinată pe bază de date statistice şi pe baza inspecţiei de risc.

Prima de asigurare se stabileşte aplicându-se cota de primă la suma asigurată şi se plăteşte anticipat integral sau în rate. Cota de primă este diferenţiată în funcţie de felul bunului asigurat, de frecvenţa şi de intensitatea riscului asigurat.

 

4.Perioada asigurată — reprezintă perioada pentru care asiguratorul este obligat să acopere daunele în baza poliţei. În general, asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă de un an (cum este şi cazul de faţă), dar la cererea asiguratului, se poate încheia şi pe perioade mai scurte.

 

5.Suma asigurată — reprezintă partea din valoarea expusă la risc pentru care asiguratorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii riscului asigurat. Suma asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii asiguratorului şi constituie unul dintre elementele care stau la baza calculului primei de asigurare.

În cazul asigurării de bunuri, suma asigurată poate fi egală sau mai mică decât valoarea bunurilor respective. Suma asigurată nu poate să depăşească valoarea de asigurare (adică valoarea reală a bunului în momentul încheierii contractului de asigurare) deoarece asigurarea este astfel concepută încât să nu permită, sub nici o formă, acordarea unei despăgubiri mai mari decât pierderile efectiv suportate de asiguraţi.

Pentru stabilirea sumei asigurate, în cazul asigurărilor de bunuri, se procedează la evaluarea de asigurare. Evaluarea de asigurare reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Pentru ca un anumit bun să fie cuprins în asigurare, este necesar să se cunoască cât mai precis valoarea acestuia, deoarece indemnizaţia de despăgubire plătită de asigurator în caz de producere a evenimentului asigurat se stabileşte în funcţie de valoarea bunurilor asigurate.

Indemnizaţia de despăgubire plătită de asigurator este stabilită pe baza raportului:

Suma asigurată x Valoarea pagubei

Valoarea actuală

 

6.Cuantumul datoriei reprezintă suma de bani pe care societatea de asigurări o datorează asiguratului ca o compensare a pagubei suferite în urma producerii riscului asigurat. În asigurarea de bunuri, asiguratorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească, asiguratului sau beneficiarului desemnat, o despăgubire.

Principiul despăgubirii, în contractele de asigurare, presupune compensarea financiară exactă a pierderii suferite de asigurat, compensare care îl readuce pe asigurat la situaţia fînanciară pe care acesta o avea înaintea producerii evenimentului asigurat.

 

7.Franşiza – reprezintă partea din valoarea fiecărei daune care este suportată de persoana asigurată. În general franşiza are următoarele funcţii:

•     Încurajează măsurile de control al riscului: anumiţi asiguraţi nu sunt dispuşi să-şi cheltuiască timpul, efortul sau bani pentru a preveni pagubele care, dacă se vor produce, vor fi plătite de societatea de asigurări. În cazul în care, în poliţa de asigurare se prevede o franşiză, asiguratul va fi încurajat să facă tot posibilul pentru prevenirea riscului, deoarece este conştient că în cazul producerii evenimentului asigurat, va trebui să suporte o parte din daune.

•     Reduce eheltuielile efectuate de asigurator în legătură cu despăgubirea: de cele mai multe ori, în cazul despăgubirilor de mică valoare, cheltuielile administrative ale asiguratului efectuate în vederea soluţionării cazului de despăgubire pot fi mai mari decât suma plătită efectiv asiguratului ca despăgubire; existenţa unei franşize, implică reducerea numărului de cereri de despăgubire, cu care se confruntă societatea de asigurări deoarece sunt eliminate cererile de despăgubire pentru pagubele de mică valoare.

•    Reduce nivelul primei de asigurare pe care asiguratul trebuie să o plătească: deoarece franşiza reduce cheltuielile efectuate de asigurator în legătură cu despăgubirea, aceasta determină, de asemenea, reducerea valorii primelor plătite de asigurat.

Franşiza poate fi deductibilă şi atinsă. În cazul franşizei atinse, asiguratorul acoperă în întregime paguba — până la nivelul sumei asigurate — dacă aceasta este mai mare decât franşiza. Franşiza deductibilă se scade în toate cauzele din valoarea daunei, indiferent de volumul acesteia din urmă.

 

8.Ob1igatii ale asiguratu1ui în caz de daună în baza contractului de asigurare, asiguratul trebuie să îndeplinească o serie de obligaţii specificate în condiţiile de asigurare, a căror neîndeplinire poate duce la rezilierea contractului sau la refuzul asiguratorului de a plăti despăgubirile. Există obligaţii corespunzătoare perioadei anterioare producerii unei daune şi obligaţii referitoare la procedura ce trebuie urmată de asigurat la producerea unei daune.

 

9.Excluderi. Există situaţii în care asiguratorul nu acordă despăgubiri pentru pagubele produse bunurilor asigurate. Aceste situaţii sunt prevăzute în contractul de asigurare ca excluderi.

Deşi de multe ori termenul de ,,excludere este rezervat clauzelor poliţei identifîcate în mod clar drept excluderi, termenul poate desemna orice clauză a poliţei a cărei funcţie este de a elimina acoperirea pentru anumite expuneri la daună. Prima funcţie a unei excluderi este aceea de a clarifîca acoperirea acordată de asigurator şi nu de a retrage acoperirea pentru asigurat. De asemenea, excluderile elimină posibilitatea acoperirii unor riscuri considerate neasigurabile de către asigurator.

 

10.Subrogarea. După ce a plătit asiguratului sau beneficiarului despăgubirea cuvenită, asiguratorul poate recupera, uneori, această despăgubire, total sau parţial. Subrogarea este de o importanţă deosebită, deoarece există situaţii în care asiguratorul este obligat să despăgubească asiguratul pentru o pagubă pentru care o terţă parte poartă într-o mare măsură responsabilitatea.

Când un bun al asiguratului suportă o pagubă, asiguratul poate avea sau nu dreptul la despăgubire din partea unei terţe părţi. Dacă există dreptul la despăgubire, acesta se bazează, de obicei, pe neglijenţa celeilalte părţi. Prin urmare, acţiunea subrogării ce decurge dintr-o cerere de despăgubire în asigurarea de bunuri este de obicei bazată pe neglijenţă.

 

11.Suspendarea, anumite clauze din contractul de asigurare stipulează faptul că, în anumite circumstanţe, acoperirea poate fi suspendată sau chiar anulată. În general, este vorba despre situaţiile în care asiguratorul constată apariţia unor schimbări în raport cu condiţiile iniţiale de asigurare. Suspendarea îi oferă asiguratului posibilitatea remedierii situaţiei riscante apărute. Dacă pe perioada suspendării se produce un eveniment asigurat, asiguratorul nu este obligat să acorde despăgubiri. În schimb, există obligaţia asiguratului de a-şi achita ratele la datele scadente, pe perioada suspendării. Perioada asigurată se poate prelungi cu durata suspendării, dacă asiguratorul prevede astfel în condiţiile de asigurare.

 

12.Încetarea contractului de asigurare. Un contract de asigurare poate să înceteze să mai producă efecte juridice prin mai multe metode. Astfel, o poliţă de asigurare poate:

•       să expire (la încheierea perioadei de asigurare);

•      să nu mai fîe reînnoită (societatea de asigurare nu mai acceptă preluarea în asigurare a riscului pentru o nouă perioadă asigurată);

•      să fie reziliată (întreruperea acoperirii prin asigurare la cererea unei părţi).

Deci, asigurarea joacă un rol important în protejarea bunurilor de care dispune.

 

5.3 Structura organizatorică a unui compartiment de gestiune a riscului

În practică există trei modalităţi principale prin care companiile organizează gestiunea riscului:

a) Compartimentul de asigurări (sub conducerea directá a Directorului financiar)

  • Acesta este probabil cel mai obisnuit compartiment infiintat de companii, iar atribuliile sale sunt:
    • gestionează cerinşele ridicate de poliţele de asigurare ale companiei;
    • se ocupă de problemele administrative legate de aceste poliţe, inclusiv colectarea şi furnizarea informaţiilor de subscriere a riscului de către brokerul ales;
    • acordă sistenţă împreună cu asiguratorii şi brokerii în ceea ce priveţte organizarea inspecţiilor de risc la locaţiile critice;
    • ofera asistenta in rezolvarea daunelor;
    • coordonează activităţile companiei împreună cu o societate captivă, în cazul în care o astfel de societate este implicată.

 

b) Compartimentul de gestiune a riscului ( subordonat Directorului financiar şi Consiliului de Administraţie)

  • Acest compartiment studiazä şi ia în considerare riscurile existente, îşi asumă responsabilitatea pentru gestionarea tuturor riscurilor care afectează operaţiunile desfăşurate în cadrul companiei şi se ocupă de prevenirea cazurilor de forţă majoră care pot afecta compania.
  • De asemenea, subliniem faptul că responsabilităţile vor include partea pozitivă a riscului în diverse zone, ca de exemplu schimbul valutar (aspect de o mare importanţă pentru o companie multinaţională) riscurile mediului înconjurător, riscurile legate de proprii angajaţi (sănătate, boli profesionale şi protecţia muncii).

 

c) Comitetul de gestionare a riscului (raporteaza direct Comitetului de

direcţie)

  • Comitetul de gestionare a riscului va fi format din şefi ai compartimenteşor sau responsabili de compartimente cum ar fi trezoreria, operaţiuni, protecţia muncii şi financiar.
  • Comitetul va avea şedinţe regulate pentru a discuta problemele iscate de situaţiile cu un grad mare de risc şi va raporta Comitetului de direcţie.Odata identificate, riscurile vor fi repartizate compartimentelor de contabilitate, juridic şi brokerului de asigurări pentru a fi gestionate ulterior.
  • Principalele atributii ale compartimentului de gestiune a riscului:
  • Evaluarea gbobalä a riscului;
  • Evaluarea riscului ambiental;
  • Asigurarea riscurilor provocate de condiţiile atmosferice;
  • Simularea unor situaşii de urgenţă.

 

5.4. Program de implementare a compartimentului de gestiune a risculul

 

Principalele obiective urmărite de companie prin organizarea activitîţii proprii de gestiune a riscurilor sunt:

—   protejarea patrimoniului, a imaginii societăţii;

—   minimizarea efectului pierderilor accidentale asupra stabilităţii rezultatelor financiare asupra proiectelor de dezvoltare a societăţii;

—   asigurarea continuităţii operaţionale a serviciilor companiei în orice situaţie;

—   satisfacţie pentru angajaţi, clienţi şi terţi, privind condiţiile de muncă şi calitatea serviciilor.

  • Evident, aceste obiective se cer a fi atinse cu costuri minime.
  • Gestiunea riscurilor este recunoscută, în prezent ca o profesie cu un statut clar şi standarde profesionale proprii.Principalele direcţii de acţiune se referă la identificarea, cuantificarea şi recomandarea metodelor optime pentru controlul riscurilor la care este expusă organizatia. În organizaţiile mari, managementul de risc are un rol esenţial în definirea şi implementarea strategiei de finanţare a riscurilor prin diverse metode.
  • Includerea unui compartiment specializat pentru gestionarea riscurilor In organigrama companiei, reflectă din partea managementului o atitudine responsabilă şi progresistă.Rolul şi relaţiile acestui compartiment cu structura generală a companiei vor evolua în funcţie de cerinşe, de autoritatea profesională a nucleului de

bază, dar şi capacitatea companiei de a aplica sistematic un set de principii şi proceduri noi, conforme cu practica internaţională.În acest domeniu se consideră ca definiţia corectă a poziţiilor de bază în schemă şi a responsabilităţilor sunt esenţiale.

  • Adoptarea unor astfel de principii reprezintă o schimbare pentru organizaţie iar susţinerea schimbării va cere o participare activă a managementului, bazându-se pe acceptarea şi asimilarea scestor practici la un asemenea nivel. Astfel se are in vedere crearea unei    culturi privind gestiunea riscurilor la nivelul întregii organizaţii, activităţile nefiind limitate de specialişti ce vor fi încadraţi în compartimentul de gestiune a riscurilor.
  • În acest proces o cale pentru a acumula competenţa si experienţa necesară este stabilirea unei alianţe cu o echipă cu experienţă în domeniu şi crearea condiţiilor pentru transferul de cunoştinţe prin programe de instruire teoretică şi practică.Pentru atingerea unei mase critice de cunoştinţe şi experienţă în domeniu, în cadru companiei, funcţia efectivă de gestionare a riscurilor va fi îndeplinită de brokerul de asigurărit, care va transfera progresiv responsabilitatea realizării acesteia către membrii colectivului de gestiune a riscurilor.
  • Atitudinea activă faţă de tratarea riscurilor va întâlni încrederea partenerilor de afaceri şi a clienţilor în serviciile companiei.
    • Din practic existentă în domeniu, funcţiile asociate gestiunii riscurilor evoluează în strânsă legătură cu necesităţile domeniului de activitate pe care le servesc.În mod normal, aceste funcţii încep prin a trata“riscurile asigurabile” şi se dezvoltă către examinarea şi tratarea “riscurilor organizaţiei”.
    • Considerăm că programul de implementare a unui sistem de gestiune a riscurilor trebuie să cuprindă o strategie pe termen scurt şi mediu, care să aibă ca rezultat:

—  înfiinţarea compartimentului de gestiune a riscurilor şi definirea rolurilor şi responsabilităţilor cheie a acestui compartiment;

—  identificarea cerinţelor funcţionale în etapa actuală;

—  prestarea de către broker a unor servicii de asigurări de gestiune a riscurilor corelate cu gradul de asimilare a cunoştinţelor şi experienţei proprii a companiei;

—  stabilirea cadrului de evoluţie în viitor.

Elementele acestei strategii sunt prezentate sintetic, mai jos, în programul de acţiune pe termen scurt sau mediu, împreună cu schema reprezentând etapele de evoluţie a compartimentului de gestiune a riscurilor, acestea constituind programul de implementare a proiectului.

  • Propunerea prezentată trebuie considerată ca un instrument flexibil de planificare ce va particulariza ulterior ermenele, responsabilităţile de desfăşurare,programa analitică, activităţile de pregătire, metode de evaluare, etc. În funcţie de cerinţele concrete de pregătire profesionale identificate pentru fiecare post.
  • Pe termen scurt vor fi abordate urmatoarele aspecte:

—   Identificarea si evaluarea expunerilor la risc a companiei pentru realizarea unui profil de risc realist şi cât mai complet;

—  Controlul riscurilor — pentru prevenirea daunelor şi menţinerea unui mediu operaţional cât mai stabil;

—  Adoptarea unei strategii de asigurari si administrarea Programului de asigurari cu concentrarea asupra aspectelor legate de valoare şi adecvare la cerinţe;

—  Gestiunea despagubirilor – pentru o administrare corectă şi eficientă a situaţiilor de daună şi pentru a trage învăţăminte din incidentele petrecute;

—   implementarea unui Sistem informatic pentru gestiunea riscurilor – pentru constituirea unor colecţii de date şi pentru realizarea de analize a datelor legate de expunerea la riscuri, inclusive pentru incidente, cereri de despăgubire, valori de asigurare;

Realizarea unui Manual de proceduri de gestiune a riscurilor — ce va constitui un cod de instrucţiuni şi proceduri privind standardele de control a riscurilor,de notificare şi rezolvare a daunelor, asigurari, etc., valabil pentru întreaga companie. În figura 5.1. sunt prezentate principalele date de evoluţie a managementului de gestiune a riscurilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fig.5.1 Etape de evolutie a compartimentului de gestionare a riscurilor

 

Pe termen mediu, aceste funcţii îşi vor extinde influienţa asupra activităţii generale a companiei, oferind suport pentru evaluarea riscului general al activităţii, şi nu doar pentru a decide care sunt riscurile asigurabile. Riscul general al activităţii — sau “business risk” cum mai este numit — este o parte fundamentală a actului de conducere. Rolul compartimentului de gestiune a riscurilor va fi să formalizeze proceduri şi procese prin care se pot identifica şi organiza dupa priorităţi, pentru companie, multitudinea de riscuri la care este expusă organizaţia. În această etapă se va analiza oportunitatea înfiinţării unei societăţi proprii de asigurare – captivă.

 

5.5 Cerinţe de bază pentru activitatea compartimentului de gestionare a riscurilor

 

  • Identificarea şi evaluarea expunerilor la risc a companiei pentru a realiza profilul de risc, presupune cunoştinţe economice şi tehnico inginereşti, dar şi o experienţă speciflcă cu privire la corelarea unor aspecte constructive şi operaţionale cu posibile şcenarii de daunalitate sau expuneri. În astfel de situaţii, foarte valoroase sunt informaţiile privind istoricul activităţii unor organizaţii similare cu compania precum şi crearea progresivă a competenţelor şi a unei reţele de contacte cu persoane şi organizaţii relevante, care aplică principiile moderne ale managementului de risc în activitatea curentä.
  • Controlul riscurilor reprezintă o disciplină care combină inţelegerea aspectelor economice cu cele mecanice, constructive, electrice, chimice ş.a. pentru evaluarea expunerii la riscuri şi pentru adoptarea unor măsuri de reducere a riscunilor. Această disciplină este strâns legată de cea de identificare şi cuantificare a riscurilor.
  • Strategia de asigurări şi administrarea Programului de asigurări reprezintă o specializare în sine. Aceasta cere o bună cunoaştere a modului de operare a companiei ca organizaţie pentru a evalua expunerile specifice la riscuri, precum şi înţelegerea relaţiilor contractuale şi a mediului legislativ în care operează organizaţia. În aceeaşi măsură este importantă cunoaşterea pieţei de asigurări, în general, şi a pieţei de asigurări de energie, în particular.
  • Gestiunea despagubirilor cere o cunoastere detaliata a politelor de asigurare si, din nou, o buna intelegere a mediului legislativ si a interactiunilor cu acesta. Acumularea sistematica de informatii la acest nivel serveste cerintelor de elaborare realista a profilului de risc.
  • Sistemele informatice pentru gestiunea riscurilor — cuprind instrumentele informatice necesare pentru funcţia de gestiune a riscunilor. În acest scop se pot dezvolta instrumente proprii sau se pot folosi pachete soft specializate.
  • Manualul de gestiune a riscurilor reprezintă a componentă esenţială de diseminare în structura companiei a beneficiilor pe care compartimentul de gestiune a riscurilor le poate aduce organizaţiei în ansamblu. Pe această cale se oferă tuturor unităţilor componente ale companiei o orientare unitară cu privire la standardele de raportare şi operare pe care trebuie să le aplice în legatură cu anumite evenimente şi clase de riscuri.
  • Recomandări la organizarea compartimentului de gestiune a riscunilor. Aceste recomandări se referă la cele mai importante cerinţe şi activităţi ce trebuie avute în vedere şi la modalitatea de a privi evoluţia acestora în perspectivă.

 

Roluri şi responsabilităţi

  • Definirea rolurilor şi responsabilităţilor pentru compartimentul de gestiune a riscurilor la companie se face ţinând cont de atribuţiile şi activităţile cuprinse în Programul de implementare pe termen scurt (12 luni) urmând a fi revizuite şi dezvoltate după finalizarea acestei etape.
  • În mod ideal, colectivul compartimentului ar trebui să aibă patru persoane:

—  Manager de risc;

—  Specialist în daune;

—  Specialist în controlul riscului;

—  Administrator de reţea de date.

  • Compartimentul este subordonat Directorului financiar al companiei.
  • Nu se exclude dezvoltarea acestei scheme în etape, cu concentrarea iniţială a pregătirii pe două direcţii şi, implicit, suprapunerea funcţiilor astfel:

Manager de risc + Specialist în controlul riscului;

Specialist în daune + Administrator de reţea de date. Fiecare dintre aceşti doi specialişti astfel formaţi îşi vor asuma ulterior sarcini de pregătire profesională pentru funcţiile complementare respective, urmând a beneficia de asistenţa brokerului consultant.

 

Atribuţii principale:

•     Managerul de risc:

—  conduce activitatea compartimentului de gestionare a riscurilor;

—  stabileşte strategia de asigurări, reţinere de risc şi recomandă nivelunile şi limitele de achiziţie a asigurarilor;

—  promovează în cadrul organizaţiei conceptele privind asigurările şi managementul de risc (MR) şi promovează rolul compartimentului de gestiune a riscunilor în cadrul organizaţiei;

—  solicită oferte de servicii de asigurări, evaluează calitatea acestora şi participă la nominalizarea brokerului de asigurări;

—  menţine legătura cu brokerul şi cu asiguratorii şi este interfaţa operativă cu echipa proiectului din partea companiei;

—  urmăreşte ca toate aspectele legate de asigurări, daune, control de risc să corespundă strategiei generale a companiei;

—  acţionează ca manager de criză în cazul unui incident major.

 

•     Specialistul in daune:

—  organizeaza si gestioneaza baza de date si informatii privind daunele;

—  colecteaza informatiile din sistem si produce rapoarte specifice;

—  avizeaza din punct de vedere tehnic cererile de despagubire si p1atile;

—  participa la negocierile cu asiguratorii.

 

•     Specialist în controlul riscurilor:

—  defineşte strategia şi standardele de control al riscurilor;

— furnizează asistenţă şi date pentru noile proiecte;

— conduce controlul şi inspecţiile regulate în teren.

 

  • Administratorul de reţea de date:

— gestionează sistemul informatic / informaţional de MR;

— oferă suport tehnic, tehnologic şi informatic pentru echipa de

MR.

 

5.6. Cerinţe privind pregătirea şi perfecţionarea profesională

  • Managerul de risc
  • Acest rol cheie cere pregătire şi perfecţionare de specialitate pe termen lung. Perioada de 12-24 de luni este considerată o perioadă optimă de formare iniţială pentru un specialist corect recrutat. De regulă, în ţările în care funcţionează un sistem de pregătire şi certificare profesională pentru asigurări şi management de risc, recrutarea candidatului pentru un astfel de post se face dintre persoane care au obţinut deja o astfel de calificare, având o experienţă de lucru în organizaţii mari.
  • Întrucât momentan în România nu există astfel de condiţii iniţiale de selecţie se recomandă un program de pregătire, atât în ţară cât şi în străinătate.
  • Structura pregătirii va fi adaptată la experienţa individuală a candidatului. În prezent se consideră potrivită urmatoarea schemă de program de pregătire:

—  Stagiu de instruire iniţială în domeniul principiilor de management de risc şi asigurări (1 săptămână);

—  Instruire comună cu managementul companiei în domeniul politicilor de finanţare a riscurilor, implementarea schimbării, managementul de criză etc.;

—  Participarea la cursuri interne de management de risc;

—  Participarea la conferinţe şi simpozioane de specialitate;

—  Participarea la un curs de “Media Handling” pentru rolul: manager de criză;

—  Înscrierea în schema de examinare şi certificare a Institute of Risk Mangers sau Chartered Insurance Institute – Londra şi începerea secvenţei de studiu şi examinare.

  • Această schemă de pregătire va cuprinde pregătire teoretică şi practică adaptată profilului şi nivelului de pregătire a candidatului si va fi detaliată de comun acord cu compania, ulterior. Cursurile din România von fi extinse sau completate în funcţie de necesităţi.
  • Managerul de risc nominalizat va lua parte la toate acţiunile de evaluare şi inspecţie de risc care se vor organiza de societatea de asigurare cu experţi străini. Toate aspectele pregătirii vor fi susţinute cu material didactic, exerciţii aplicative, material documentar şi informativ
  • Pe parcursul pregătirii se vor defini structura şi conţinutul unui manual de proceduri pentru gestiunea riscunilor (Manual de management de risc) care va fi un instrument foarte util pentru implementarea unor proceduri uniforme de identificare, raportare, tratare a riscunilor la nive!ul companiei.
  • Condiţia esenţială pentru indeplinirea cu succes a activităţii curente este asigurarea unui nivel de autoritate corespunzator în cadrul companiei, care să-i permită managerului de risc acces la informaţiile de care are nevoie şi să garanteze respectarea recomandărilor făcute.

 

  • Specialistul în daune.
  • Pregătirea propriu zisă va ţine seama de experienţa anterioară a persoanei nominalizate.

—   stagiu de instruire iniţială în domeniul pnncipiilor de management de risc şi asigurări (1 săptămână);

—   participarea la unele module de instruire organizate pentru management;

—   două săptămâni de instruire de specialitate, la sediul unor clienţi importanţi ai societăţii de asigurări:

  • vizite la principalele case de asigurari;
  • contacte cu agenţiile de lichidare a daunelor;
  • practică în compartimentele de daune ale societăţii de asigurări
  • instruire de probleme teoretice şi documentare.

— lucrul în România în echipă mixtă cu un reprezentant al societăţii de asigurări pentru a adapta procedurile de lichidare a daunelor la practica pieţei locale.

  • Se vor defini structura şi conţinutul unui manual de daune pentru implementarea unor proceduri uniforme de notificare şi rezolvare a daunelor la nivelul companiei.
  • În plus, societatea de asigurări va acorda asistenţă pentru crearea unui sistem de notificare a incidenţelor sau pericolelor de către public, prin telefon, e-mail sau poşta de tip “Helpline”.
  • Specialist în controlul riscului.
  • Pentru această funcţie se cere o pregătire şi experienţă tehnică de specialitate pentru domeniul abordat şi cunostinţe de bază privind securitatea echipamentelor şi secunitatea muncii.
  • Principalele discipline pentru care se vor organiza cursuri în România şi în străinătate privesc prevenirea incendiilor şi securitatea echipamentelor, protecţia muncii, întreruperea de activitate, planificarea refacerii după o daună.
  • O structură modulară de pregătire cuprinde:

— stagiu de instruire iniţială în domeniul principiilor de management de risc şi asigurări;

—participarea la unele module de instruire împreună cu managementul companiei; elaborarea sub monitorizare din partea unui specialist a unor studii de caz pentru uzul echipei proiectului şi pentru integrarea acestora în pregătirea generală a personalului companiei;

—două săptămâni de instruire de specialitate, în principal, la societatea de asigurări sau la clienţi;

—cursuri de scurtă durată ( Chartered Insurance Institute / Loss Prevention Council; ”The ABC of Business Continuity Planning” course);

instruire practică în România însoţind pe teren specialişti pentru identificarea şi evaluarea riscurilor;

—alte stagii sau misiuni de pregătire practică ce vor fi identificate pe parcurs, în funcţie de necesităţi.

  • În funcţie de încadrarea cu personal, stagiul de iniţiere în domeniul asigurărilor şi managementului de risc se poate programa o singură dată pentru toate specialităţile, sau se poate realiza pe parcurs, în sub-module, pe masura nominalizării personalului pentru încadrarea compartimentului.
  • Ordinea în care sunt prezentate acţiunile de pregătire nu este strictă şi va fi decisă în faza de concretizare a programului.
  • În programul de acţiune pe termen scurt sunt identificate poziţiile

profesionale ţintă care vor beneficia de instruire practică prin antrenarea directă în realizarea acţiunilor, la început cu caracter  didactic, iar pe parcurs cu intenţia de practicare directă şi efectivă a principiilor de gestiune a riscurilor. Programul pe termen mediu se va implementa deja în echipă.

  • Activităţile de pregătire se vor finaliza cu secvenţe de evaluare a  progresului învăţării şi, periodic, vor avea loc analize de stadiu cu

feed-back la managementul companiei.

  • Pentru activităţile de pregătire destinate obţinerii unei calificări

profesionale certificată internaţional, se vor solicita servicii de       I          consultanţă şi tutoring pentru examinarea şi realizarea proiectelor.

5.7 Rolul brokerului în asigurări şi management de risc

În coninuare vor fi prezentate atribuţiile unui broker în calitate de consultant, broker de asigurări şi furnizor de servicii.

Consultant:

  • Concepe produse personalizate (ex: organizează scheme speciale de vânzare de asigurări de grup, scheme de televânzare directă a serviciilor, etc);
  • Analizează riscul, securitatea asiguratorilor şi piaţa;
  • Analizează contractele şi le derulează;
  • Studiază capacitatea de reţinere a riscurilor şi administrează reţinerea lor;
  • Elaborează studii şi rapoarte sectoriale (ex: riscurile de catastrofă în România);
  • Proiectează şi administrează mecanisme speciale de transfer sau finanţare a riscurilor (ex: societăţi de asigurare de tip „captiva”);
  • Conduce proiecte pentru servicii intersectoriale.

Broker

  • Participă la determinarea profilului de risc;
  • Recomandă un program de asigurări;
  • Plasează asigurările cu cei mai potriviţi asiguratori în cele mai avantajoase condiţii pentru client.

Partener al managerului de risc

  • Sprijină implementarea strategiei şi politicii companiei;
  • Participă la analiza schimbării şi la privatizare;
  • Execută sarcini legale de asigurări şi sarcini asociate acestora;
  • Participă la negocieri în piaţa/percepţie;
  • Se ocupă de monitorizare şi raportare;
  • Realizează rapoarte şi studii/comparative;
  • Face proiectare/dezvoltare de produse.

Opiniile privind implementarea unui compartiment de gestiune a riscului prezentate mai sus, integrează experienţa acumulată de o serie de societăţi de asigurare româneşti şi unele cu capital străin care activează pe piaţa asigurărilor de la noi.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: