Acasă » Uncategorized » Notiunea de audit, caracateristicile si obiectivele auditului bancar

Notiunea de audit, caracateristicile si obiectivele auditului bancar

Consideraţii etimologice si contextul apariţiei şi evoluţiei notiunii de audit

Originile cuvantului audit se găsesc în latinescul auditus, care înseamnă a asculta, a audia. Acest termen avea chiar o conotaţie financiară, în Roma antică fiind practicată verificarea verbală a fondurilor sau ascultarea fondurilor. Termenul de audit provine din limba latină de la cuvântul audit-auditare, care are semnificaţia „a asculta” dar despre audit se vorbeşte de pe vremea asirienilor, egiptenilor, din timpul domniei lui Carol cel Mare sau a lui Eduard I al Angliei. Activităţi de audit s-au realizat în decursul timpului şi în România, dar purtau alte denumiri.

În general prin audit se înţelege examinarea profesională a unei informaţii în vederea exprimării unei opinii responsabile şi independente prin raportarea ei la un criteriu de calitate, în vederea satisfacerii nevoilor unor utilizatori de informaţii.

Utilizarea termenului de audit în accepţiunea folosită în prezent este relativ recentă şi se plasează în perioada crizei economice din 1929 din Statele Unite ale Americii, când întreprinderile erau afectate de recesiune economică şi trebuiau să plătească sume importante pentru auditorii externi care efectuau certificarea conturilor tuturor întreprinderilor cotate la bursă.

Marile întreprinderi americane foloseau deja serviciile oferite de Cabinete de Audit Extern, organisme independente care aveau misiunea de a verifica conturile şi bilanţurile contabile şi a certifica situaţiile financiare finale. Pentru a-şi îndeplini atribuţiile, cabinetele de audit efectuau o serie de lucrări pregătitoare de specialitate, şi anume: inventarierea patrimoniului, verificarea conturilor, verificarea soldurilor, diferite sondaje, etc., care au crescut semnificativ costurile auditării.

Întreprinderile au început să-şi organizeze propriile Cabinete de Audit Intern, în special pentru reducerea cheltuielior, prin preluarea efectuării lucrărilor pregătitoare din interiorul entităţi, iar pentru realizarea activităţii de certificare au apelat în continuare la Cabinete de Audit Extern, care aveau dreptul unei supervizări a activităţii întreprinderlor. Pentru a se distinge între auditorii cabinetelor de audit extern şi cei ai organizaţiei supuse auditului, primii au fost numiţi auditori externi, iar cei din urmă au fost numiţi auditori interni, deoarece făceau parte din întreprindere.

După trecerea crizei economice, auditorii au fost utilizaţi în continuare, deoarece dobândiseră cunoştinţele necesare şi foloseau tehnici şi instrumente specifice domeniului financiar-contabil. În timp, ei au lărgit mereu domeniul de aplicare al auditului şi i+au modificat obiectivele, ajungându-se la ideea necesităţii existenţei unei funcţii a activităţii de audit intern în interiorul organizaţiilor.

Noua funcţie de audit intern va mai păstra mult timp conotaţiile financiar-contabile în memoria colectivă, datorită eredităţii sale, respectiv activitatea de certificare a conturilor.

Rolul şi necesitatea auditorilor interni a crescut continuu şi a fost unanim acceptat, motiv pentru care aceştia au simţit nevoia de a se organiza şi de-aşi standardiza activităţile practice. Astfel, în anul 1941, s-a creat în Orlando, Florida, SUA, Institutul Auditorilor Interni – I.I.A. care a fost recunoscut internaţional. Ulterior, a aderat Marea Britanie, iar în 1951 Suedia, Norvegia, Danemarca şi alte state. În prezent, la acest institut s-au afiliat peste 90 de institute naţionale ale auditorilor interni şi membri din peste 120 ţări, în urma obţinerii calităţii de C.I.A. – Auditor Intern Certificat, acordată de I.I.A., pe baza examene profesionale.

În România, auditul intern a fost adoptat ca un termen la modă în domeniul controlului financiar, însă cu timpul s-a reuşit decantarea conceptelor de control intern şi audit intern. În prezent, există o problemă cu înţelegerea sistemului de control intern, care fiind obiect al auditului intern, înglobează toate activităţile de control  intern realizate în interiorul unei entităţi şi riscurile asociate acestora.

Scopul iniţial al Institutului Auditorilor Interni – I.I.A. a fost acela de standardizare a activităţii de audit intern, plecând de la definirea conceptelor, stabilirea obiectivelor şi continuând cu organizarea şi exercitarea acestuia.

Înceând din  1950, I.I.A., a emis norme proprii de audit intern, diferite de cele ale auditului extern. În timp, acestea s-au generalizat şi din 1970 au devenit standarde de audit intern, care sunt într-o permanentă mişcare datorită evoluţiei societăţii ce se confruntă mereu cu noi provocări.

În 1941, .B. Thurston, primul preşedinte al Institutului Internaţional al Auditorilor Interni, declara cu o previziune uimitoare că perspectiva cea mai strălucită a auditului intern va fi „asistenţa managerială” . În 1991, Josaph J.Mossis – preşedintele Institutul Auditorilor Interni din Marea Britanie, reia aceeaşi remarcă, dar în termenul mult mai exacţi: „este clar pentru cei care lucrează în cadrul funcţiei de Audit Intern că aceasta are un rol vital de jucat, ajutând conducerea să ia în mână hăţurile controlului intern.”

Auditul intern este considerat ca fiind ultimul nivel al sistemului de control intern al entităţii. Auditorii interni izolaţi sunt ineficienţi şi de aceea ei trebuie să lucreze în echipă.

Competenţele profesionale ale auditorului intern produc adevărate benefici pentru entitate, printr-o evaluare sistematică, pe baza standardelor de audit şi a celor mai bune practici, a politicilor, procedurilor şi operaţiilor realizate de entitate.

Activitatea de audit intern se bazează pe un cadru de referinţă flexibil, recunoscut în întreaga lume, care se adaptează la particularităţile legislative şi de reglementare ale fiecărei ţări, cu respectarea regulilor, specifice ce guvernează diferite sectoare de activitate şi cultura organizaţiei respective.

Cadrul de referinţă al auditului intern cuprinde:

  • Conceptul de audit intern, care precizează câteva elemente indispensabile:

-auditul intern efectuează misiuni de asigurare şi consiliere;

-domeniile sale de responsabilitate sunt riscul, controlul intern şi administrarea entităţii;

-finalitatea auditului este aceea de a adăuga valoare organizaţiilor;

  • codul deontologic, care furnizează auditorilor interni principiile şi valorile ce le permit să-şi orienteze practica profesională în funcţie de contextul specific;
  • normele (standardele) profesionale pentru practica auditului intern, care îşi ghidează auditorii în vederea îndeplinirii misiunilor şi în gestionarea activităţilor;
  • modalităţile practice de aplicare, care comentează şi explică normele (standardele) şi recomandată cele mai bune practici;
  • sprijinul pentru dezvoltarea profesională, constituit în principal din lucrări şi articole de doctrină, din documente ale colocviilor conferinţelor şi seminariilor.

Există, aşadar o primă semnificaţie a activităţii de audit – aceea de verificare; sensul acesteia s-a îmbogăţit pe măsură ce activitatea economică a devenit din ce în ce mai complexă, în condiţii de risc amplificat. Astfel, în timp, nu a mai fost suficient controlul asupra unor anumite domenii, înregistrări sau evidenţe, ci asupra întregii contabilităţi şi a gestiuni; a fost făcut saltul de la aprecierile cantitative la cele calitative, de la constatări, la consultanţă; nu a mai fost suficientă verificarea post factum, ci a devenit importantă prevenirea manifestării riscurilor, iar greutatea analizei s-a deplasat de la auditul extern la cel intern. În acelaşi timp, aria activităţii de audit s-a extins de la administrarea banilor publici, către întreprinderile private. Atât procesul acesta evolutiv, cât şi consideraţiile filosofice (de exemplu, chiar contabilitatea poate fi considerată formă a auditului, în măsura în care metoda evidenţei în partidă dublă reprezintă o formă intrinsecă de verificare, nu?) explică multiplele valenţe conferite auditului în zilele noastre.

1.2. Definirea conceptului  de audit bancar

Există o multitudine de definiţii date auditului, dar nu în accepţiunea sa generală, ci pe componente ale sale.

Astfel, Compania Naţională a Comisarilor de Conturi din Franţa dă definiţia auditului financiar astfel: examinarea realizată de un profesionist competent şi independent de organizaţie, în vederea exprimării unei opinii motivate asupra regularităţii, sincerităţii şi imaginii fidele a conturilor anuale ale băncii.

Institutul American al Contabililor Publici Autorizaţi (AICPA) prezintă auditul ca pe o examinare ordinară a situaţiilor financiare, efectuată de un contabil public autorizat, în vederea exprimării unei opinii cu privire la corectitudinea cu care aceste documente prezintă situaţia financiară, rezultatele operaţiunilor efectuate şi schimbările intervenite în situaţia financiară a organizaţiei, în conformitate cu principiile contabile general acceptate (Standardul de Audit nr. 1).

În România, Ordonanţa de Urgenţăa Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar (cu modificările ulterioare) prezintă auditul financiar ca “activitatea de examinare, în vederea exprimării de către auditorii financiari, a unei opinii asupra situaţiilor financiare, în conformitate cu standardele de audit, armonizate cu standardele internaţionale de audit şi adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România”.

Există, aşadar, trei definiţii date auditului financiar din care răzbate un filon comun, şi anume că acesta reprezintă o activitate de examinare a situaţiilor financiare, de către o persoană competentă sau autorizată (francezii nu au dat măsura “competenţei”), pentru formularea unei opinii asupra corectitudinii cu care aceste documente prezintă situaţia financiară a organizaţiei, atât static, cât şi în dinamică. Şi pentru ca această opinie să fie “motivată”, se folosesc şi reperele în funcţie de care se fac aprecierile: “principiile contabile general acceptate” sau standardele de audit.

În afara diferenţelor stilistice date, probabil, de trăsăturile naţionale (unii fiind mai riguroşi în exprimare, iar alţii mai lirici), transpare şi o altă diferenţă: în Franţa s-ar părea că această activitate este încredinţată“comisarilor de conturi” (persoane abilitate să efectueze controlul legal al conturilor societăţilor comerciale), în SUA numai contabilii publici autorizaţi pot să desfăşoare activităţi de audit, iar în România –  auditorii financiari. Astfel, primele două definiţii vădesc apropierea dintre audit financiar şi  controlul contabil. În schimb, în a treia definiţie apare o categorie distinctă de specialişti, iar pentru a înţelege  la ce se referă această categorie este necesară analiza activităţilor pe care aceştia le pot desfăşura, prezentate în acelaşi act normativ: activitatea de audit financiar, de audit intern, de consultanţă financiar – contabilă şi fiscală, de asigurare a managementului financiar – contabil, de expertiză contabilă, de evaluare, activităţi de reorganizare judiciară şi lichidare. Prin urmare, este vorba de un super-specialist, care ar trebui să se numească auditor, dat fiind faptul că aria lui de expertiză depăşeşte auditul financiar, iar o definiţie posibilă a auditului ar putea fi dată prin enumerarea activităţilor desfăşurate de aceşti specialişti.

Ceea ce scapă acestor definiţii este, însă, scopul activităţii de audit; exprimarea unei opinii nu poate fi un scop în sine, poate fi doar un mijloc. Adică, pentru ce este nevoie de audit? La ce foloseşte o opinie independentă şi competentă privind corectitudinea reflectării situaţiei financiare? Se poate răspunde că băncile, în analiza de creditare, solicită companiilor o astfel de opinie sau că băncilor li se solicită, prin lege, auditarea situaţiilor financiare sau în alte multe feluri. Dar tipul acesta de răspunsuri nu ar fi reflectarea unei nevoi resimţite şi a unei utilităţi interne, ci a unor constrângeri şi utilizări externe. Partea aceasta este acoperită de definiţia auditului intern dată de către Institutul Auditorilor Interni (IIA): “Auditul intern este o activitate independentă, de asigurare obiectivă şi de consultanţă menită să adauge valoare şi să îmbunătăţească operaţiunile unei organizaţii. Acesta sprijină o organizaţie să îşi realizeze obiectivele, aducând o abordare sistematicăşi disciplinată în evaluarea şi îmbunătăţirea eficacităţii procesului de management al riscului, de control şi de conducere”. Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel şi-a însuşit întru totul conceptul lansat de IIA cu privire la auditul intern.

Şi legislaţia românească în materie preia această definiţie, în forme mai concentrate sau mai detaliate. Astfel, în legislaţia privind auditul financiar apare următoarea definiţie: “Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă a ansamblului activităţilor entităţii economice în scopul furnizării unei evaluări independente a managementului riscului, controlului şi proceselor de conducere a acestuia”. Deşi pare a câştiga în concizie, aceasta omite, de fapt, scopul real al activităţii de audit, comiţând aceeaşi confuzie între scop şi mijloacele de realizare, şi excluzând componenta de consultanţă.

Componenta de consultanţă apare, însă, deşi într-o formulă alternativă, în definiţia auditului intern bancar din Norma nr. 17/2003 a Băncii Naţionale a României: “activitate independentă, destinată îmbunătăţirii activităţii băncilor, fie prin îndeplinirea unor angajamente de audit, fie prin acordarea de consultanţă structurilor entităţilor auditate”. Dacă se explicitează şi noţiunea de angajament de audit, rezultă următoarea definiţie a auditului intern bancar: activitate independentă, destinată îmbunătăţirii activităţii instituţiilor de credit, fie printr-o examinare obiectivăa modului de realizare a administrării riscurilor, sistemului de control intern şi proceselor de conducere ale instituţiilor de credit, în scopul furnizării unei asigurări rezonabile că acestea funcţionează corespunzător şi vor permite atingerea obiectivelor instituţiilor de credit, precum şi în scopul formulării unor recomandări de îmbunătăţire a activităţii acestora, fie prin acordarea de servicii de consultanţă structurilor/entităţilor auditate.

Din cele de mai sus se poate extrage ceea ce poate fi considerată o definiţie completăa auditului, aplicabilăşi domeniului bancar : activitatea, realizată de persoane autorizate, de examinare obiectivăa ansamblului activităţilor entităţii economice, care are ca rezultat formularea unei evaluări independente a managementului riscului, a controlului şi proceselor de conducere, şi a unor sugestii pentru îmbunătăţirea eficacităţii operaţiunilor, în scopul sprijinirii realizării obiectivelor entităţii economice.

După cum se observă, această definiţie sumarizează(poate nu în cea mai bună sintagmă) trăsăturile auditului (competenţă, obiectivitate, independenţă), sfera preocupărilor sale (ansamblul activităţilor entităţii economice, nu numai evidenţa contabilă), materializarea rezultatelor acestuia (evaluare şi consultanţă), precum şi scopul auditului.

În definiţia de mai sus a fost omis în mod intenţionat caracterul “sistematic şi disciplinat” al auditului, deoarece acesta este specific auditului intern, făcând deosebirea faţă de cel extern. În opinia unor autori, diferenţa dintre cele două categorii de audit ar fi faptul căcel extern este realizat de o firmă specializată, independentă, din afara entităţii economice, iar cel intern de o structură din cadrul organizaţiei. În zilele noastre,  când se vorbeşte tot mai mult despre externalizarea auditului intern şi despre independenţa auditului intern, acest argument nu poate rezista.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: