Acasă » Uncategorized » Monopolul Teorie

Monopolul Teorie

Definirea monopolului la o primă evaluare s-ar părea destul de simpla, dacă se ţine cont provenienţa sa.Aceasta este de origine grecească şi semnifică situaţia unei întreprinderi în economia de piaţă în care oferta unui bun sau serviciu este comasată sub efortul unui singur producător, persoană fizică sau firmă care intră îi contrapartidă cu o cerere concentrată provenită în masă de la numeroşi subiecţi.

Această definiţie care, face referire la monopolul absolut sau pur, ar fi viabilă dac nu ar fi existat fenomenul de substituibilitate a bunurilor.În realitate, dominanţa covârşitoare a trebuinţelor sunt satisfăcute printr-o gamă – mai extinsă sau mai restrânsă – de bunuri economice substituibile; sunt puţine sau extrem de puţine bunurile economice care nu au substituenţi sau înlocuitori mai ales atunci când bunul economic este definit în accepţie universală, prin specificitatea trebuinţelor  în a căror întâmpinare vine.

Deci, monopolul, reflectă preznţa pe piaţă a unui anumit bun sau serviciu în condiţii date de timp şi de loc, a cărui ofertă este asigurată de o singura entitate economică, produsul respectiv neavând substituenţi, iar furnizorul său deţine posibilitatea de a dizolva accesul altor firme în ramura  sau a sectorului său de activitate.

Situaţia de monopol apare atunci când există o singură firmă ofertantă în prezenţa unei multitudini de cumpărători ai unui produs care, de regulă, nu poate fi substituit cu alte produse. Pentru a realiza un profit maxim firma monopolistă este pusă în situaţia de a alege (fixa) atât preţul, cât şi cantitatea de produse, alegere compatibilă cu condiţiile cererii pentru produsul respectiv şi cu curbele costului. Aceasta se deosebeşte de situaţia concurenţei perfecte când firma putea alege numai cantitatea.

Firma monopolistă este singurul producător şi furnizor al unui produs. De aceea, analiza nu se mai face pe cele două planuri – firmă şi ramură – ,ci numai la nivelul ramurii. Acest lucru are importanţă principală deoarece firma este aceea care controlează atât cererea, cât şi oferta în interesul său şi în detrimentul consumatorului.

În condiţiile concurenţei perfecte firma putea să producă şi să vândă fără restricţii pentru a-şi maximiza profitul la preţul impus de piaţă. Curba cererii la nivelul firmei individuale concurente este orizontală. Ea coincide cu curba venitului marginal Vm şi este egală cu preţul p. Cu alte cuvinte, venitul suplimentar (adiţional), care rezultă din producţia unei unităţi adiţionale şi vândută pe piaţă, reprezintă venitul marginal. Acesta coincide cu curba cererii şi este egal cu preţul de vânzare al produsului impus de piaţă.

Pozitia de monopol reprezinta consecinta unei dominatii exclusive a unor agenti economici, astfel ca monopolul poate fi de fapt sau legal. Astfel ca, dominatia exclusiva a unei piete nu duce intotdeauna la practici restrictive de concurenta, deoarece dominatia poate sa creeze fie o reducere a tarifelor ca urmare a economiilor de scara, fie agentii economici rivali vor lua locul agentului monopolist, situatii prin care se manifesta o asa-numita concurenta monopolistica.

Monopolul genereaza, inainte de toate, efecte nocive pentru consumatori, ducand in principal la cresterea preturilor si scaderea calitatii produselor, fapt care determina clientii sa plateasca un pret mai mare pe un anumit produs decat valoarea reala a marfii.     Un alt efect al monopolismului este acela al destabilizarii functionalitatii relatiilor economice de piata, dictand conditiile economice ale operatiunilor comerciale, anihileaza posibilitatea negocierilor libere a schimbului de valori materiale.

Monopolul absolut poate să apară sub formă de:

a) drept de exclusivitate de licenţă sau drept de editor (copyright), pentru a se bucura de uzufructul proprietăţii intelectuale o anumită perioadă de timp;

b) monopolul natural, rezultă din deţinerea unor resurse naturale sau a unor bunuri de capital;

c) situaţie temporară care poate apărea atunci când firmele mici şi mijlocii, în lipsa unui program de protecţie sunt eliminate de pe o anumită ramură sau sector de piaţă, de către o firmă mai mare, care deţine economii de scară ce pot fi „preluate” prin mijloace economice, sub formă de fuziuni şi absorbţii sau asocieri, dând naştere monopolului natural. Chiar şi sub aceste aspecte, poziţiile şi forţa de decizie ale monopolului pur pot fi subminate sau eliminate prin importul unor bunuri asemănătoare, dezvoltarea unor producţii autohtone de bunuri substituibile (înlocuitori) sau prin măsuri legislative sau acţiuni ale organizaţiilor de consumatori.

În concluzie,  monopolul pur poate fi apreciat ca şi o situaţie limită, o stare cu totul particulară.Există totodată şi situaţii de cvasimonopol, stări de piaţă în care un agent economic produce şi vinde un bun care nu poate fi substituit în mare măsură şi în mod operativ, rapid. În altă ordine de idei, cvasimonopolul îşi face apariţia în momentul în care o firmă aduce pe piaţă un bun a cărui elasticitate încrucişată este foarte slabă.

Piaţa cu concurenţă monopolistă

Este o formă de piaţă de dimensiuni semnificative în ţările cu economie modernă, mai ales în contextul „exploziei” firmelor mici şi mijlocii care, prin metamorfozarea funcţiilor şi relaţiilor cu marile firme, devin o prezenţă notabilă în peisajul economiei[1].

Piaţa monopolistică se caracterizează prin aceea că oferta provine de la un număr foarte mare de agenţi, fiecare având forţă economică redusă şi producând bunuri cu anumite elemente de originalitate sau specificitate în cadrul genului (grupei) date. Această ofertă se confruntă cu cererea atomizată a unui număr mare de cumpărători, fiecare cu o forţă economică redusă. Din perspectiva ofertei, piaţa monopolistică întruneşte atât elemente care o apropie de piaţa concurenţială pură şi perfectă, dar şi elemente de monopol fragil, slab.

Elementele care o apropie de piaţă cu concurenţă pură şi perfectă sunt: atomicitatea: intrarea/ieşirea liberă de pe piaţă pe criterii de eficienţă (capitalul fix relativ redus, importanţa redusă a licenţelor şi brevetelor de fabricaţie ş.a. facilitează procesul de schimbare a profilului şi domeniului de activitate).

Elementele de monopol fragil constau în faptul că: fiecare producător aduce pe piaţă bunuri cu elemente specifice, personalizate, intrinsec sau extrinsec, prin care un tip de bun oferit de firma A este „personalizat” în raport cu cel oferit de firmele B, C, D ş.a.m.d. În mod tradiţional, bunurile comercializate pe această piaţă erau de complexitate redusă. În ultima perioadă, mai ales sub incidenţele informaticii, noilor tehnologii şi metodelor moderne de management, situaţia tinde să se modifice.

Totuşi monopolul de care dispune fiecare producător este fragil (precar), pentru că el poate fi subminat sau suprimat prin reacţiile concurenţilor: „copierea” sau imitarea caracteristicilor intrinseci sau extrinseci ale produsului, modificare a preţurilor, o mai bună informare etc.

Fundamentarea produsului, diferenţierea lui de cel al concurenţilor reprezintă elementul strategic esenţial pentru firma monopolistică. Fiecare producător apreciază că oferta sa se adresează nu cererii globale, ci unui segment dat, clientelei sale.

Aceasta promovează, în raport cu celelalte firme, similare ca obiect de activitate, concurenţa mai ales prin produs pentru a impune produsul prin caracteristici de originalitate intrinsecă sau extrinsecă (inclusiv modalităţi de comercializare), pentru a atrage clientela. Fiecare producător este tentat să deturneze o parte a cererii pieţei spre firma sa printr-o politică de vânzări (publicitate, comportament special, calitate, promptitudine etc.) ceea ce poate deplasa spre dreapta şi în sus, diagrama cererii firmei[2].

Pe această piaţă, fiecare firmă fixează în mod autonom preţul propriilor bunuri economice, luând în considerare reacţia cererii la modificarea preţului. Preţurile pe această piaţă se modifică frecvent, decizia aparţinând fiecărui producător atomizat.

Astfel, la modificările mici ale preţului, cererea este inelastică (în principal, ca urmare a ataşamentului consumatorului faţă de o anumită marcă de comerţ). La modificări importante ale preţului, cererea faţă de bunurile oferite de către o anumită firmă devine elastică sau foarte elastică datorită abundenţei de bunuri substituibile, dar ale căror preţuri nu s-au modificat: când preţul creşte substanţial, o parte importantă a clientelei tradiţionale se orientează spre bunurile de acelaşi tip oferite de concurenţă.

Când preţul scade substanţial, cererea devine elastică, sporind şi pe seama atragerii de noi clienţi, de la concurenţă.

Pe această piaţă, intrarea, respectiv ieşirea sunt facile pentru că restricţiile tehnice, economice şi instituţionale sunt reduse sau chiar inexistente. Cum bunurile oferite sunt de acelaşi tip (se încadrează în aceeaşi definiţie extinsă a bunului economic), un element important care influenţează cererea firmei îl reprezintă cheltuielile de publicitate cu dublă funcţie a publicităţii: de a-i informa pe cumpărători asupra bunului şi a ofertantului şi de a exercita o anumită presiune psihologică pentru a-i incita, a-i convinge, uneori chiar de a le atrage special atenţia spre o anumită marfă.

Pe piaţa monopolistică firma se comportă pe termen scurt ca un monopol. Ea îşi realizează echilibrul la p şi q pentru care costul marginal este egal cu încasarea (venitul marginal). În acest fel, obţine profitul normal, dar şi profit pur (supraprofit). Ilustrarea grafică este cea din figura 13.4,

Existenţa acestuia din urmă incită atragerea în ramură a noi investitori, extinderea producţiilor substituibile din partea concurenţei, mărirea ofertei industriei (cererea pieţei fiind relativ constantă, cererea pentru produsele firmei se reduce pentru că apar noi ofertanţi).

Intrarea în ramură a noilor concurenţi se realizează până în momentul când dispare profitul pur. Ca atare, spre deosebire de monopol, firma monoplistică obţine profit pur (supraprofit) doar temporar datorită ofertei care depăşeşte cererea; în faţa excesului de ofertă preţurile scad periodic.

Pe termen lung firma monopolistică îşi realizează echilibrul la acel volum de producţie pentru care preţul pieţei sau încasarea (venitul) marginal egalizează costul total mediu pe perioadă lungă. Aceasta pentru că pe termen lung ea se compară cu o firmă concurenţială.

Pe termen lung, echilibrul firmei monopolistice se deosebeşte de cel al monopolului pentru că dispare profitul pur.

Ca regulă generală, firma monopolistică lucrează în condiţii suboptimale, dispune de capacităţi şi factori de producţie incomplet utilizaţi.

Pe seama lor se formează o rezervă de capacitate pentru situaţiile când se impune ca oferta să crească rapid pe termen scurt, iar conjunctura se îmbunătăţeşte. Existenţa unor rezerve de capacitate face ca în structura costului mediu amortizarea să aibă o pondere exagerată în raport cu nivelul tehnic şi de înzestrare tehnică a muncii: ca atare, firma monopolistică are reţineri în a efectua noi investiţii, solicitând, de regulă, sprijin din partea autorităţii, sub forma unor dobânzi preferenţiale, ajutoare şi alte forme de stimulente atenuante pentru risc.

În condiţiile contemporane, piaţa monopolistică se prezintă într-o structură tot mai diferenţiată. Pe de o parte există structura tradiţională în care IMM-uri (întreprinderi mici şi mijlocii) continuă să lucreze pentru consumatorul final, acţionând în coordonatele descrise anterior. Este cazul majorităţii IMM-urilor care prestează servicii pentru populaţie, mici producători din agricultură, mici meşteşugari în special din sectorul confecţii, tricotaje, prelucrări mecanice, pielărie-încălţăminte, lucrări de construcţii.

Pe de altă parte, altele, intră în relaţii speciale cu firme mari, puternice de tip oligopol – autohtone sau străine – livrându-le pe baza unor contracte ferme, anumite servicii, piese, repere, semifabricate care sunt încorporate în produsul final comercializat sub marca partenerului oligopol. Adeseori, firmele mari subcontractează către IMM-uri o parte din comenzile pe care le obţin în urma unor licitaţii sau contracte de amploare. Un fenomen specific se manifestă tot mai mult în cazul IMM din agricultura ţărilor dezvoltate. Producătorii agricoli intră în relaţii contractuale ferme cu firmele mari, puternice, aflate în amontele şi avalul producţiei vegetale sau zootehnice. Primele sunt cele care pun la dispoziţia agricultorului cea mai mare parte a input-urilor (seminţe selecţionate, carburanţi, consultanţă, asistenţa tehnică etc.), de regulă sub formă de credite pentru a obţine o anumită producţie, apoi firmele mari, preiau pe baze contractuale producţia, care este prelucrată, porţionată, ambalată şi distribuită spre consumatorul final – intern sau extern. În felul acesta, tot mai puţini producători de mărfuri agricole rămân în contact cu consumatorul final, majoritatea acţionând pe o piaţă în care imput-urile şi output-urile sunt de natură oligopol – oligopson.


[1] Aurelia Cotutiu – Drept roman şi comunitar al concurenţei, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008

[2] Maican Ovidiu – Monopolurile comerciale, Tribuna Economica, nr.9, anul 2007, pag. 66-68

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: