Acasă » Uncategorized » ASPECTE GENERALE PRIVIND OPERAŢIUNILE DE LEASING

ASPECTE GENERALE PRIVIND OPERAŢIUNILE DE LEASING

1.1 Definirea leasingului

Cuvântul  „Leasing”  vine din limba engleză, de la substantivul „leasing” şi verbul „to lease” care s-ar traduce, într-o prima accepţiune, prin „a închiria”. Dezvoltarea din ultimele decenii a acestui produs a confirmat însa o formă specifică de finanţare, a cărei denumire s-a depărtat de întelegerea iniţiala, reprezentată astăzi mai bine de verbele „to rent” sau „to hire”.

Ca şi în cazul chiriei, în prim planul operaţiei economice stă utilizarea obiectelor inchiriate (echipamente industriale, vehicule, cladiri, etc.) si nu proprietatea asupra acestora, astfel incit Utilizatorul (cel care „primeste” finantarea in leasing) dobandeste dreptul de folosinta asupra obiectelor care raman insa in proprietatea Locatorului (cel care „ofera” finantarea in leasing).

În conformitate cu prevederile legale, leasing-ul ca operaţie economică este definit astfel:“… operaţiunilor de leasing prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinta asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plati periodice, denumita rata de leasing, iar la sfârsitul perioadei de leasing locatorul/finantatorul se obliga sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a cumpara bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului inainte de sfaristul perioadei de leasing , dar nu mai devreme de 12 luni, daca partile convin astfel si daca achita toate obligatiile asumate prin contract.”

Leasingul reprezintă o nouă metodă de finanţare a întreprinderilor ce doresc să achiziţioneze utilaje şi echipamente, dar care nu dispun de posibilităţi financiare. Această tehnică de finanţare care presupune un risc ridicat, vine să dea satisfacţie agenţilor economici care nu pot să obţină credite de la bănci, ori nu vor să-şi greveze bunurile mobile şi imobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri, sarcini de natură a afecta dinamismul specific domeniului comercial.

Leasingul are interesul practic de a asigura finanţarea integrală prin fonduri împrumutate a unei investiţii fără ca beneficiarul să constituie măsuri asiguratorii; prin aceasta, leasingul se distinge de tradiţionala creditare a investiţiilor, unde întreprinderea beneficiară suportă o parte din valoarea investiţiei. De aceea, leasingul ca tehnică de finanţare vizează în primul rând întreprinderile care urmăresc lărgirea activităţii si ridicarea performanţelor, iar pe plan mai general, asigură progresul tehnic.

Termenul de leasing nu are corespondent în limba română, acesta fiind preluat din jargonul economic şi comercial englez, unde s-a impus de aproximativ un secol, ajungând apoi şi în ţările europene occidentale.

Definiţia leasingului poate fi dată atât din punct de vedere economic, cât şi juridic.

Din punct de vedere juridic, leasingul reprezintă un contract complex care permite unei persoane să obţină şi să utilizeze un lucru fără a plăti imediat preţul.

Prima definiţie legală a leasingului în Europa continentală provine din Franţa, referindu-se doar la leasingul imobiliar, operaţiunea numindu-se credit-bail. Operaţiunile de credit-bail sunt cele prin care o întreprindere dă în locaţie bunuri imobiliare in vederea unei utilizări profesionale, cumpărate de ea sau construite prin efortul ei financiar, dacă aceste operaţiuni, indiferent de calificarea lor, permit locatarului să devină proprietarul bunurilor fie printr-o promisiune unilaterală de vânzare, fie prin achiziţionarea directă ori indirectă a dreptului de proprietate a terenului pe care au fost edificate imobilele închiriate, fie prin transferul de plin drept a dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate pentru acel locator. O definiţie mai recentă a leasingului în Franţa pune in evidenţă funcţiile economice ale acestuia: leasingul reprezintă o finanţare, în principiu integrală, a unei investiţii productive garantată de beneficiar.

O definiţie foarte sumară a leasingului a fost dată în Germania prin circularele fiscale din anul 1971 şi respectiv 1972, stabilind drept criteriu unic în caracterizarea contractului, durata sa fixă şi perioada în care este reeşalonată restituirea capitalului investit de finanţator. Circularele menţionate prevăd următoarele:

a) contractul este încheiat pe o perioadă determinată (irevocabilă), timp în care nici una din părţi nu este îndreptăţită a proceda la reziliere;

b) mărimea plăţilor care se fac de către beneficiar, cuprinde, în afara costului de achiziţie ori de producţie, şi toate cheltuielile accesorii suportate de societatea finanţatoare.

În Italia, leasingul (locazione financiaro) este prevăzut în mod expres prin Legea nr. 183 din 2 aprilie 1986, care Ia art. 17 alin. 2 defineşte leasingul prin “închirierea bunurilor mobile ori imobile, pe care fînanţatorul le dobândeşte, ori le confecţionează, în raport cu indicaţiile date de utilizator, acesta din urmă asumându-şi toate riscurile pe timpul valabilităţii contractului, având şi dreptul de a deveni proprietarul bunului primit în locaţiune, cu condiţia de a plăti preţul stabilit la data încheierii”. Nu se specifîcă nimic despre natura plăţilor şi a preţului.

În legislaţia română operaţiunile de leasing sunt definite ca fiind acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator, se angajează la indicaţia unei alte părţi, denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terţ, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil şi să transmită utilizatorului posesia sau folosinţa asupra acestuia contra unei plăţi numită redevenţă, în scopul exploatării sau, după caz, a achiziţionării bunului (Ordonanţa 51/97, completată şi modifîcată prin Legea nr. 90/28.04.1998, art. 1, alin. 1). In 1998 a apărut Legea privind reglementarea activităţii de leasing care a adus unele completări ordonanţei iniţiale. Totuşi, ultimele coordonate juridice în care se desfăşoară această activitate au fost stabilite în 1999 prin Legea 99.

Din punct de vedere economic, leasingul reprezintă o operaţiune de finanţare, pe baza unui contract de leasing, în care finanţatorul asigură fondurile necesare pentru întreaga investiţie. Pe toată durata contractului, închiriatorul-proprietar permite utilizatorului-chiriaş să folosească un anumit bun în schimbul promisiunii ultimului de a efectua o serie de plăţi (rate de leasing) pe durata contractului. Câştigurile obţinute prin Ieasing sunt derivate din utilizarea bunului, nu din dreptul de proprietate asupra acestuia. O operaţie tipică de leasing decurge astfel: utilizatorul hotărăşte asupra echipamentului de care are nevoie, asupra întreprinderii producătoare, a mărcii şi modelului. De asemenea, specifică clar orice însuşire specială dorită a bunului, termenele de garanţie, livrare, instalare şi service-ul.

Privit din punctul de vedere al societătii de leasing, leasingul constituie o cumpărare a unui bun cu scopul închirierii, urmată de o închiriere în scopul vânzării. Deci leasingul este o operaţie de finanţare (creditare) pe baza unui contract prin care utilizatorul poate folosi un bun cu posibilitatea de a-1 cumpăra la finele locaţiei, după ce a fost plătită chiria aferentă şi ultima tranşă de plată (preţul rezidual). Prin prisma finalităţii, operaţiunea de leasing poate fi asemănată cu cea de vânzare-cumpărare cu plata în rate, în cazul în care bunul trece în proprietatea beneficiarului. Deosebirea este aceea că prin operaţiunea de vânzare un anumit bun este cedat contra unei sume de bani, în timp ce prin leasing se cedează dreptul de folosinţă a bunului respectiv.

Din punctul de vedere al benficiarului, leasingul reprezintă o formă de creditare în cadrul căreia sumele necesare achiziţionării bunului se obţin din exploatarea acestuia, iar rambursarea lui se face eşalonat, sub forma ratelor de leasing, şi, în final a preţului rezidual. În această situaţie, leasingul apare ca o vânzare în rate, în cadrul căreia dreptul de proprietate se transferă odată cu achitarea preţului rezidual, respectiv odată cu achitarea bunului. Diferenţa faţă de vânzarea în rate se observă la durata de rambursare a ratelor, care este de minim 75% din durata de funcţionare normală a bunului, în anumite ţări.

1.2 Istoricul leasingului

Nevoia stringentă de a soluţiona o problemă a determinat aparişia leasingului ca tehnică de afaceri economice.

Rădăcinile leasingului sunt extrem de adânci, urme rudimentare ale acestor operaţiuni le găsim încă de la începutul omenirii. Încă din antichitate, în ţări orientale ca Mesopotamia, Egipt, Fenicia apar forme apropiate ale acestor tipuri de operaţiuni. Fiind în concordanţă cu activităţile preponderente din acea perioadă, obiectul acestor operaţiuni îl constituiau unelte necesare practicării agriculturii iar subiecţii erau, pe de-o parte, clasele bogate (clerul) şi pe de altă parte agricultorii cărora li se „închiriau” unelte, pământ etc. Astfel, încă din antichitate s-au observat beneficiile obţinute prin folosinţa unui bun, având mai puţină importanţă cine deţine titlul de proprietate. Aristotel spunea că „bogăţia nu se măsoară prin titlurile de proprietate ci prin efectiva utilizare a unor bunuri, chiar dacă sunt proprietatea altora”.

De asemenea, reglementări referitoare la proprietatea personala arendată apar în Codul de legi al regelui babilonian Hammurabi, în anul 1750 î.Ch., această operaţiune de arendare cunoscând o largă răspândire la greci şi romani. Aici, sclavii aduşi din Africa nu erau vânduţi ci „închiriaţi” pentru muncă fiind şi aceasta o formă rudimentară a leasingului operaţional.Prin anul 201 î.Ch. în oraşul samaritean Ur, proprietarii de unelte agricole le închiriau fermierilor, consemnând aceste operaţii pe plăci de argilă. Primele reglementări privind leasingul au fost găsite în vechea Roma, anul 550 î.Ch., în codul lui Justinian, unde se făcea distincţie între leasingul operaţional şi leasingul financiar. Conform altor opinii, activităţi de leasing au fost înregistrate şi în obştile săteşti din Rusia şi ţările din Europa Răsăriteană.Însă primele operaţiuni care prefigurau leasingul modern aveau loc în S.U.A. spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel în 1877 aparatele de telefon au fost închiriate abonaţilor iar acest contract avea să fie denumit „LEASE”.

În 1936 „Safe Stores Inc.” a cumpărat un teren pe care ulterior a ridicat super-magazinul „Safeway Stores”. Având nevoie de capital mobil, acesta l-a vândut imediat unui grup de investitori care, la rândul lor, l-au lăsat spre exploatare fostului proprietar în regim „lease”, pe o perioadă îndelungată. Cam în aceeaşi perioadă o operaţiune similară lease-back-ului avea loc în Ohio. Operaţiunea consta în vinderea unui imobil către o bancă, cu titlu de garanţie, imobil care urma să fie exploatat în regim „lease” timp de 99 ani, după care utilizatorul avea opţiunea cumpărării bunului.

„Leasingul financiar” este strâns legat de omul de afaceri californian D. P. Bootle care, alături de câţiva prieteni, a fondat în 1952 „United States Leasing Corporation”, prima societate specializată în operaţiuni de leasing a echipamentelor mobiliare, societate care este astăzi una din cele mai puternice în domeniu.

Totul a pornit de la o experienţă personală a lui D. P. Bootle de pe vremea când era managerul unei întreprinderi de produse alimentare. Bootle, beneficiind de o comandă foarte profitabilă şi nedispunând de utilajele necesare şi nici de banii necesari, a hotărât să închirieze în sistem asemănător contractului „lease” utilajele de care avea nevoie, pentru un termen îndelungat. Atunci Bootle şi-a dat seama că această metodă eficientă de finanţare are foarte multe şanse de reuşită în viitor şi a pus chiar bazele propriei sale afaceri. Astfel „U.S. Corporation”, cu sediul la San Francisco, având un capital iniţial de 20.000 U.S.D., finanţa după numai 2 ani operaţiuni de leasing pentru diverse echipamente în valoare de 3 mil. U.S.D.Societăţile de leasing s-au înmulţit rapid în S.U.A.. În 1959 acestea operau cu 300 mil. U.S.D., în 1967 cu peste, 5 mld. U.S.D. în 1970, cu cca 7 mld. U.S.D., ritmul mediu anual al operaţiunilor de leasing în S.U.A. ridicându-se la 10-15 %.

Această extindere rapidă a leasingului în S.U.A., după cel de-al doilea Război Mondial s-a datorat nevoilor enorme de capital pentru restructurarea industriei bazată pe producerea armamentelor. Această restructurare presupunea mari investiţii care în majoritatea cazurilor erau finanţate din credite. Însă acordarea de credite era deosebit de riscantă pentru bănci, investitorii nefiind în posibilitatea să prezinte garanţii corespunzătoare cerute de către acestea. În astfel de condiţii cea mai corespunzătoare garanţie s-a dovedit a fi asupra dreptului de proprietate. Astfel băncile, pentru a minimiza riscul nerambursării creditelor de către debitori, nu acordau credite, ci (ele sau eventual societăţile de leasing finanţate de către bănci) cumpărau bunurile de investiţii şi cedau dreptul de folosinţă beneficiarilor contra unei chirii plătite la anumite termene bine stabilite. Dreptul de proprietate rămânea la bancă iar dacă chiriaşul nu plătea sumele stabilite prin contract, atunci proprietarul  proceda la luarea bunurilor ce-i aparţineau, urmând să găsească un alt beneficiar. Avantajul era pentru ambele părţi: băncile (sau marii investitori) reducea astfel riscul plasării banilor în afaceri dubioase iar clienţii au înţeles astfel că, pentru ei nu dreptul de proprietate asupra bunurilor conta ci dreptul de folosinţă. Leasingul a luat o atât de mare amploare în S.U.A. şi datorită facilităţilor fiscale mari date în acest sens.Principalele susţinătoare ale leasingului echipamentelor industriale au fost băncile, fie indirect prin intermediul unor societăţi specializate de leasing, fie direct, după ce acestea au primit autorizarea să desfăşoare astfel de operaţiuni. În 1963 cea mai importantă reţea bancară, National Banks, a primit această autorizaţie, urmată de Bank Holding Companies, în 1970. Până în 1975, deci în mai puţin de 15 ani, băncile fuseseră autorizate să desfăşoare operaţiuni de leasing în mod direct în 41 de state americane. SUA este liderul mondial în domeniu, atât ca volum al tranzacţiilor     (140. mld în 1994) cât şi din punct de vedere al penetrării pieţei (30 % din volumul valoric al investiţiilor).

În Europa leasingul a pătruns mai târziu, mai întâi în Anglia şi apoi răspândindu-se mai ales în ţările occidentale (Germania, Franţa, Olanda, Belgia). Se pun bazele juridice ale leasingului pentru fiecare ţară iar terminologia cunoaşte unele nuanţări: de exemplu, în Franţa apare sub denumirea de “credit-bail”.După anii ‘70 leasingul se extinde şi în Asia şi în America Latină, rare fiind ţările în care leasingul nu este practicat sub o formă sau alta.

Se estimează că valoarea contabilă a echipamentului nou concesionat se ridica în 1979 la peste 8 % din investiţiile de capital, pe plan mondial.În ţările socialiste  leasingul a fost utilizat şi reglementat prima dată în Cehoslovacia prin anii ‘80 iar apoi a fost utilizat în ţări ca Polonia şi Bulgaria. În Ungaria leasingul apare pe la mijlocul anilor ‘80.

La sfârşitul anilor 2002 pe glob existau 7 asociaţii multinaţionale de leasing.

1.3 Clasificarea operaţiunilor de leasing

Complexitatea şi diversitatea operaţiunilor de leasing sunt puse în evidenţă prin clasificarea lor în anumite clase, în funcţie de durata închirierii, ponderea ratelor în pretul net de vânzare, părţile participante si alte criterii.

În funcţie de durata închirierii, operaţiunile de leasing se clasifică în:

a) leasing pe termen scurt — constă în închirierea bunurilor pe o durată de câteva ore, zile sau luni, mai multor beneficiari, în vederea amortizării. Operaţiunile de “renting” sau „hire” sunt văzute ca operaţiuni intermediare de leasing, însă ele nu îndeplinesc condiţia esenţială a unui contract de leasing (de a nu fi revocat de niciuna dintre părţi). Operaţiunea de hire presupune închirierea unor echipamente, mijloace de transport etc. pe o perioadă scurtă (câteva ore, o zi) odată cu service-ul aferent. La renting, perioada este ceva mai mare decât în cazul anterior.

b)   leasing pe termen mediu – (equipment leasing) – presupune amortizarea bunului prin închirierea consecutivă a acestuia mai multor beneficiari pe termene scurte de 2-3 ani.

c) leasing pe termen lung (plant leasing) — se realizează pe termen lung, durata normală de leasing corespunzând celei de funcţionare normală a bunului; după perioada de închiriere beneficiarul poate opta pentru cumpărarea acestuia la un pret inferior celui iniţial. Leasingul pe termen lung se practică în mod frecvent pe piata bunurilor imobiliare pentru clădiri complet utilate.

În funcţie de ponderea ratelor în preţul de vânzare a bunului, avem:

a)   leasing operaţional (de mentenanţă, tehnic) — se derulează pe o perioadă mai mică decât durata economică de viaţă estimată a echipamentului şi presupune recuperarea în perioada de locaţie doar a unei părţi din bunul închiriat, deşi locatorul aşteaptă să recupereze toate costurile prin reînnoirea contractului sau prin închirierea către alţi locatari. Oferă atât finanţarea, cât şi servicii de mentenanţă pentru echipamentul închiriat, costul asigurării mentenanţei fiind inclus în chiria leasingului. Acest tip de leasing nu este complet amortizat. Principalele tipuri de echipamente implicate în tranzacţiile de leasing operaţional sunt computerele, copiatoarele de birou, automobilele şi camioanele. În mod frecvent, există o clauză de anulare a contractului, care dă posibilitatea locatarului să renunţe la locaţie şi să restituie echipamentul înainte de expirarea contractului de bază, deci echipamentul poate fi înapoiat dacă se uzează moral sau dacă locatarul nu mai are nevoie de el. Această flexibilitate îi avantajează pe locatari, diminuându-le riscul, dar locatorii se confruntă cu un risc mai mare.

b) leasing financiar (de capital) — urmăreşte recuperarea integrală a valorii bunului în perioada de locaţie şi obţinerea unui profit. Specificul acestei forme de leasing  constă în faptul că societatea de leasing de regulă nu alege, nu produce şi nici nu livrează bunul, doar achiziţionează bunul sau dreptul de proprietate şi folosinţă de la furnizor. Acesta urmează a fi livrat beneficiarului direct de către furnizor. Leasingul financiar nu oferă mentenanţă, nu poate fi reziliat şi este complet amortizat. La sfârşitul perioadei, locatarul poate opta pentru cumpărarea bunului prin achitarea valorii reziduale. Societatea de leasing este deci doar un intermediar financiar între fumizor şi beneficiar. Lesorul transferă toate riscurile incidente deţinerii obiectului.

c) lease-back — reprezintă o formă mascată de finanţare a unei societăţi comerciale fiind similar cu ipoteca. În acest caz, beneficiarul vinde bunurile aflate în proprietatea sa finanţatorului, care i le închiriază în baza unui contract de leasing. La finele locaţiei, bunurile revin în proprietatea beneficiarului în urma achitării valorii reziduale.

În funcţie de părţile participante la contract, distingem:

a) leasing direct, în care finanţatorul este şi furnizorul (producătorul);

b) leasing indirect, în care finanţarea îi revine unei societăţi specializate

(intermediare).

În funcţie de aspectul costurilor ratelor de leasing:

a) leasing brut (full service leasing) — în care ratele includ şi cheltuielile de întreţinere şi reparaţii. Această formă de leasing se foloseşte în scopul permanentizării relaţiilor dintre firme şi se întâlneşte în general la instalaţiile complexe sau acolo unde se doreşte cucerirea pieţei.

b) leasing net — ratele se calculează doar pe baza preţului net de vânzare al

obiectului contractului.

În funcţie de caracteristicile pieţei căreia i se adresează şi de relaţiile stabilite cu clienţii, au apărut şi unele forme speciale de leasing, cum ar fi:

a)  leasing experimental – presupune închirierea bunurilor pe perioade scurte,

urmate de vânzarea lor, în cazul în care corespund exigenţelor beneficiarului;

b) time-sharing — se bazează pe o închiriere pe timpi partajaţi, adică a mai multor clienţi simultan. Ratele plătite lunar la asemenea contracte sunt de aproximativ 3-4 ori mai mici decât cele de leasing. Se practică în special în turism prin închirierea bazei materiale în cazul tehnicii de calcul sau a unor mijloace de transport. Această formă de leasing prezintă două forme: term leasing, ce presupune o închiriere pe un termen dat, şi trip leasing — închirierea mijloacelor aferente voiajului.

c) leasing de personal — de regulă, leasingul sau închirierea se referă la o colaborare pe o perioadă de timp (1 sau câteva zile). În ţările vestice, varianta de lucru temporar este uzitată şi de persoane care au deja un loc de muncă permanent şi doresc să-şi suplimenteze veniturile. Partenerii implicaţi în operaţiunea de leasing de personal sunt:

-persoana angajată, care este de fapt proprietarul furnizorului de muncă, având calitatea de cosemnatar al contractului de muncă cu compania de leasing, în baza căruia angajatul cât şi compania de leasing îşi asumă responsabilităţi şi obligaţii specifice;

-compania de leasing, în calitate de finanţator (dacă facem o comparaţie cu leasingul funcţional), fiind o societate specializată în domeniul resurselor umane sau al leasingul de personal;

-compania client este în acest caz utilizatorul (beneficiarul). Acesta este interesat să folosească forţa de muncă în condiţii legale, asigurându-şi necesarul de personal conform cu dezvoltarea activităţii şi eliberându-se de povara administrativă legată de operaţiunile de personal, putându-se concentra astfel asupra business-ului în care activează de fapt.

Compania de leasing are iniţiativa afacerii, persoana angajată permite derularea afacerii, iar compania de leasing este cea care facilitează afacerea.

Într-o accepţiune mai largă, leasingul de personal este aplicabil unei colaborări pe termen lung. Compania de leasing este răspunzătoare de angajarea persoanei, plata salariilor şi a taxelor aferente acestora conform legislaţiei în vigoare.

Leasingul internaţional. Legislaţia în domeniu din ţara noastră, concretizată prin Legea 99/1999 cu modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing prevede desfăşurarea operaţiunii de leasing fără a trata în mod special leasingul internaţional. Această operaţiune se subînţelege că poate fi practicată conform art. 25 astfel:

Bunurile mobile care sunt introduse în ţară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăţi de leasing persoane juridice străine, se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanţiilor vamale.

Bunurile mobile care sunt introduse în ţară de societăţile de leasing, persoane juridice române, în baza unor contracte încheiate cu utilizatorii, persoane fizice sau juridice române, se încadrează în regimul vamal de import, cu exceptarea de la plată a sumelor aferente tuturor drepturilor de import.

În cazul în care utilizatorul, din vina societăţii de leasing sau a furnizorului, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune prevăzut în contract, privind prelungirea termenului de leasing sau achiziţia bunului, iar bunul nu a fost restituit, utilizatorul este obligat să achite taxa vamală la valoarea reziduală a bunului, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului.

Practicarea leasingului financiar internaţional aduce după sine la nivelul utilizatorului pe lângă avantajele create de legiuitor respectiv, plata taxelor vamale la valoarea reziduală, un cost suplimentar concretizat în plata impozitului pe dobânda inclusă în redevenţă dacă aceasta este prezentată separat sau pe toată valoarea ratei de leasing în caz contrar, pentru statul român, impozit ce urmează a fi achitat odată cu plata ratelor de leasing.

Leasingul intern, la fel ca şi leasingul financiar extern, sunt operaţiuni de finanţare în care participanţii sunt aceiaşi, particularitatea constând în faptul că, atât utilizatorul cât si  societatea de 1easing sunt persoane rezidente ale aceleiaşi ţări.

Alte forme de leasing mai des întâlnite sunt leasingul imobiliar şi leasingul acţionar.

Leasingul imobiliar ar putea reprezenta un instrument financiar eficient în achiziţionarea de sedii de firme sau locuinţe. Fiscalitatea şi preţul de achiziţie a imobilelor sunt două dintre piedicile dezvoltării acestuia. Apariţia pe piaţa românească a unei bănci ipotecare ar duce la scurtarea termenului de executare a unui astfel de contract.

În România, leasingul imobiliar nu reprezintă deocamdată un instrument financiar curent utilizat de agenţii economici, aşa cum se întâmplă în Occident. Dificultăţile acestui sistem ţin în primul rând de aspectul fiscal, preţul de achiziţie al imobilului fiind amortizat conform legii, într-o perioadă lungă de timp, ajungând chiar până la 50 ani, în funcţie de vechimea construcţiei. Prin urmare, cea mai mare parte a ratei este suportată din profitul net al firmei, deductibile fiind dobânda, rata lunară a amortizării, la care se adaugă costurile legate de asigurare şi impozitele aferente. Dincolo de aspectul fiscal, o altă cauză a ineficienţei leasingului imobiliar este scăderea din ultimii 2 ani a pieţei interne. Fenomenul este cauzat de decapitalizarea continuă care a avut loc atât la nivelul agentului economic, cât şi la nivelul persoanelor fizice. Directorul companiei „Leasing Danubius” consideră că accesul persoanelor fizice la leasing este limitat în condiţiile în care contractele se încheie pe o perioadă foarte scurtă, ratele având o valoare prea ridicată pentru a putea fi acoperite din venituri normale, precum salariile sau colaborările. Şi totuşi, „Romlease” a primit solicitări din partea persoanelor fizice, pe care însă le-a refuzat, deoarece aceste cereri nu corespundeau clienţilor ţintă. Marea majoritate a soilcitărilor primite de „Euroleasing” şi „Leasing Danubius” sunt pentru achiziţionarea de sedii de firme sau spaţii de producţie.

Astfel, leasingul imobiliar devine atractiv în condiţiile în care bunul contractat aduce un plus de producţie sau venituri suplimentare faţă de activitatea din acel moment, în aşa fel încât rata de leasing să fie acoperită chiar din activitatea respectivă.

Leasingul imobiliar se derulează în general în valută, dar se pot face contracte şi în lei, la o dobândă de 65%, indexabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare, cum este cazul „Leasing House”. Dobânda pentru contractele în valută, la aceeaşi firmă, este 15%. Principalul avantaj al unui contract în valută este punerea la adăpost a creditorului şi, deopotrivă a beneficiarului de inflaţie. Avansul solicitat se situează în jurul valorii de 30%, dar poate fi şi mai mic – în cazul firmei „Euroleasing”, iar tranşele lunare sunt de obicei egale, rata şi dobânda variind invers proporţional. Avantajul constanţei ratelor este posibilitatea planificării bugetului. „Leasing Danubius” încheie contracte pe perioade de 12, 18, 24 si 36 de luni. Pentru ca leasingul să fie într-adevăr o oportunitate pe piaţa imobiliară, contractele ar trebui să se facă pe o perioadă de minim 7 ani şi să apară băncile de ipotecă.

Apariţia pe piaţa românească a unei bănci ipotecare ar duce la scurtarea termenului de executare, ceea ce ar avantaja creditorul, indiferent că acesta este bancă sau societate de leasing. Există situaţii când utilizatorul doreşte schimbarea contractului ipotecar pe un imobil mai scump sau mai ieftin. În acest moment, banca ipotecară cumpără ipoteca de la bancă unde clientul derulează creditul, deschizându-se un alt credit ipotecar pe noul bun. În cazul „Leasing Danubius”, se solicită şi garanţii: scrisoare de garanţie bancară, cesionare de contract, bunuri mobile sau imobile. Acestea se execută doar în caz de neacoperire a debitului dupa vinderea imobilului leasat. De asemenea, pentru a fi acoperită de riscul de neplată, compania de leasing poate încheia un contract cu o firmă de asigurări.

În România însă nu prea există companii de asigurări cu un capital suficient de rnare pentru a putea acoperi un risc mare. Avantajul în cazul asigurărilor constă în faptul că decontarea se face imediat, activitatea de creditare desfăşurându-se nestingherită. Dificultatea cu care se face executarea afectează mai mult băncile, societăţile de leasing având o situaţie mai simplă: fiind proprietarele bunurilor, acestea pot obţine titlu executoriu pe contract aproape în orice moment. Legea prevede executarea după neplata a două rate plus cinci zile. Se pune problema să ai o piaţă de second-hand, deci o piaţă imobiliară suficient de dezvoltată pentru a-ţi recupera banii destul de repede, ceea ce în cazul unor locuinţe obişnuite chiar se întâmplă. Rapiditatea vinderii clădirii depinde de preţul la care a fost evaluată, dar şi de poziţionare.

În Occident, leasingul imobiliar este cel mai sigur tip de leasing, întrucât valoarea unui  imobil se depreciază mai greu, deci se poate vinde sau executa mai uşor. De asemenea, riscul creditorului este mai mic întrucât, conform unei percepţii psihologice, un imobil se cumpără pentru o perioadă mai lungă de timp, spre deosebire de o maşină.

Fiecare formă de manifestare prezintă caracteristici proprii care o individualizează de celelalte ajutând totodată la alegerea în funcţie de tranzacţia respectivă a unui tip sau altul de operaţiune de leasing.

1.4 Participanţii la operaţiunea de leasing

Pornind de la definiţia leasingului care presupune transferul dreptului de utilitate al  unui bun sau utilaj de la o parte (finanţator) către alta (utilizator), ne confruntăm cu aceşti terneni şi cu alţii, care vor fi explicaţi în cele ce urmează.

Furnizorul – poate fi producătorul bunului sau o societate comercială care l-a achiziţionat de la producător.

Finanţatorul (locatorul) – poate fi o companie financiară, un holding, o bancă de investiţii sau comercială, societate de asigurare, o societate de leasing sau chiar furnizorul.

Sunt situaţii în care aceasta atrage şi alte companii la finanţarea operaţiunii, dacă valoarea bunului este ridicată (în cazul avioanelor sau a instalaţiilor complexe).

În cazul în care finanţatorul este o bancă, aceasta nu are controlul asupra întreţinerii exploatării bunului, ea încasând doar contravaloarea ratelor restante din împrumutul acordat (dacă la sfârşitul locaţiei bunul reintră în posesia furnizorului).

Prin urmare, bunul va trebui protejat printr-un colateral (garanţie). În acest caz ratele de leasing vor fi mult mai ridicate întrucât băncile, spre deosebire de societăţile de asigurare, nu urmăresc profituri din manevrarea unor bunuri, ci din manevrarea banilor care deoarece fiind lichizi, au o rotaţie mai mare.

Beneficiarul (locatarul) de regulă este unic. Doar în anumite situaţii, stipulate prin contractul de leasing, este posibilă exploatarea bunului în asociere cu un alt beneficiar adică subînchirierea acestuia.

Societatea de asigurare are următoarele atribuţii:

a) încheie contractul de asigurare cu proprietarul bunului;

b) emite poliţa de asigurare;

c) achită contravaloarea poliţei în caz de necesitate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: