Acasă » Uncategorized » Conceptul de strategie a unei firme

Conceptul de strategie a unei firme

În conceperea şi fundamentarea activităţilor firmelor un rol esenţial îl au strategiile elaborate de către organismele manageriale. Schimbării concepţiilor privind organizaţiile în general şi firmele în special, i-a corespuns abordarea diferită a strategiei. Primii care au punctat importanţa deosebită a strategiei, în ordine cronologică, au fost: Alfred Chandler, Kenneth Andrews, Igor Ansoff, G. Hofer, D. Schendel, Brian Quinn, Henry Mintzberg şi Michael Porter.

Cele mai recente definiţii ale strategiei sunt prezentate de către Henry Mintzberg, astfel:

  • strategia ca o percepţie, prin care desemnează un curs prestabilit de acţiune, pentru a soluţiona o situaţie;
  • strategia ca o schiţă sau un proiect ce constă într-o manevră menită să asigure depăşită să asigure depăşirea unui contracurent sau oponent;
  • strategia ca un model ce stabileşte o structură de acţiuni consistente în plan comportamental;
  • strategia ca o poziţionare a firmei ce rezidă în mijloacele de identificare a locului pe care organizaţia îl are în mediu său, cel mai frecvent pe piaţă;
  • strategia ca o perspectivă ce implică nu numai stabilirea unei poziţii, dar şi o anumită percepere a realităţii ce se reflectă în acţiunile sale, vizând piaţa, tehnologia etc.

În altă accepţiune, prin strategie se desemnează ansamblul obiectivelor majore ale organizaţiei pe termen lung, principalele modalităţi de realizare, împreună cu resursele alocate, în vederea obţinerii avantajului  competitiv potrivit misiunii organizaţiei. Trăsăturile definitorii ale strategiei, obligatoriu de îndeplinit, sunt următoarele:

  • Întotdeauna strategia are în vedere, în mod explicit şi implicit, realizarea unor scopuri bine precizate, specificate sub formă de misiune şi obiective.
  • Strategia vizează perioade viitoare din viaţa firmei, cel mai adesea 3 – 5 ani. De aici şi gradul ridicat de risc şi incertitudine ce-i este asociat, cu toată gama consecinţelor în procesul operaţionalizării.
  • Sfera de cuprindere a strategiei este organizaţia în ansamblul său – cel mai adesea – sau părţi importante ale acesteia.
  • Conţinutul strategiei se rezumă la elementele esenţiale, concentrându-se asupra evoluţiilor majore ale firmei, indiferent că acestea reprezintă sau nu schimbări faţă de perioada anterioară.
  • Strategia se bazează pe abordarea corelativă a organizaţiei şi mediului în care îşi desfăşoară activitatea.
  • Strategia reflectă, într-o anumită măsură, interesele cel puţin ale unei părţi a stakeholderilor.
  • Prin strategie se are în vedere prefigurarea unui comportament competitiv pentru organizaţie pe termen lung , ţinând cont atât de cultura firmei, cât şi de evoluţiile contextuale, aceasta reflectă cultura organizaţiei.
  • Obţinerea unei sinergii cât mai mari constituie întotdeauna scopul demersului de elaborare a strategiei.
  • Prin modul cum este concepută strategia este necesar să aibă în vedere şi să favorizeze desfăşurarea unui intens proces de învăţare organizaţională. Învăţarea organizaţională are în vedere capacitatea organizaţiei de a sesiza schimbările în mediul în care operează şi de a răspunde lor.
  • La baza abordării strategiei se află principiul echifinalităţii. Potrivit acestuia, există mai multe modalităţi sau combinaţii de resurse şi acţiuni, prin care se poate asigura atingerea unui anumit obiectiv.
  • Strategia este un rezultat al negocierii explicite sau implicite a  stakeholderilor. Se recomandă o negociere distributivă, bazată pe descoperirea de multidimensiuni, care să nu fie complet opuse.
  • În firmele contemporane, chiar şi în cele de mici  dimensiuni, strategia are, de regulă, un caracter formalizat, îmbrăcând forma unui plan.
  • Obţinerea avantajului competitiv, referitor esenţialmente la costul sau calitatea produsului, constituie scopul principal al elaborării strategiei şi criteriul cel mai important de evaluare a calităţii sale.

Caracteristicile deciziilor strategice sunt:

  1. Se referă la activităţile organizaţiei.
  2. Implică armonizarea activităţilor organizaţiei cu mediul.
  3. Are în vedere sincronizarea activităţilor organizaţiei cu potenţialul resurselor.
  4. Implică alocări şi realocări majore de resurse.
  5. Afectează deciziile operaţionale, întrucât generează un lanţ de decizii de importanţă mai redusă şi de activităţi operaţionale, privind utilizarea resurselor.
  6. Sunt influenţate nu numai de elementele contextuale şi resursele disponibile, dar şi de valorile şi aşteptările persoanelor care deţin puterea în cadrul organizaţiei.

Strategiile de firmă pot fi abordate din mai multe puncte de vedere:

  1. După sfera de cuprindere, pot fi: globale şi parţiale.
  2. După gradul de participare al firmei la elaborarea strategiei: integrate şi independente.
  3. După dinamica principalelor obiective încorporate: de redresare, de consolidare şi de dezvoltare.
  4. După tipul obiectivelor şi natura abordărilor: de privatizare, de restructurare, managerială şi joint-venture.
  5. După atitudinea faţă de piaţă: inovaţionale, ofensive, de specializare, de diversificare, organizatorice şi informaţionale.
  6. După natura viziunii, obiectivelor şi mijloacelor încorporate: economice şi administrativ – economice.

2. Componentele strategiei

Din modul de definire al strategiei rezultă care sunt componentele sale:

  1. Domeniul abordat, ce se referă la interacţiunile prezente şi viitoare ale organizaţiei cu mediul.
  2. Desfăşurarea resurselor, care are în vedere nivelul şi structura resurselor organizaţiei, precum şi perfecţionarea abilităţilor ce contribuie la realizarea obiectivelor şi scopurilor.
  3. Avantajul competitiv, ce vizează poziţia unică pe care o organizaţie o dezvoltă, în raport cu concurenţii săi, prin structurile evoluţiei resurselor şi/sau deciziile privind domeniul abordat.
  4. Sinergia, definită ca efectele sintetice ce se aşteaptă, ca urmare a implementării deciziilor şi utilizării resurselor organizaţiei.

Într-o altă accepţie, componentele majore ale strategiei organizaţionale sunt: misiunea, obiectivele fundamentale, opţiunile strategice, resursele, termenele şi avantajul competitiv.

A. Misiunea firmei

Misiunea firmei constă în enunţarea cuprinzătoare a scopurilor fundamentale şi a concepţiei privind evoluţia şi desfăşurarea activităţilor firmei, prin care se diferenţiază de întreprinderile similare şi din care decurge sfera sau domeniul de activitate şi piaţa deservită.

Potrivit lui Pierce şi Robinson, misiunea descrie produsul firmei, piaţa, domeniile tehnologice prioritare, într-un asemenea mod încât să reflecte valorile şi priorităţile decidenţilor strategiei din firmă.

B. Obiectivele fundamentale

Prin obiective fundamentale se desemnează acele obiective ce au în vedere orizonturi îndelungate, de regulă 3 – 5 ani şi care se referă la ansamblul activităţilor firmei sau la componente majore ale acesteia.

Clasificarea obiectivelor:

I. Din punct de vedere al conţinutului, obiectivele fundamentale se divizează în două categorii: economice şi sociale.

Obiectivele economice sintetizează şi cuantifică scopurile avute în vedere pe termen lung, de proprietar, managementul superior şi alte categorii de stakeholderi majori. Cele mai frecvente obiective economice se referă la: câştigul pe acţiune, valoarea acţiunii, coeficientul de eficienţă a capitalului, profitul, rata profitului, cifra de afaceri, cota parte din piaţă, productivitatea muncii, calitatea produselor şi serviciilor.

Obiectivele sociale sunt mai puţin frecvente în strategiile firmelor, dar cu tendinţa de creştere rapidă în ultimul deceniu, mai ales pentru firmele de dimensiuni mari şi mijlocii. Aceste obiective se pot referi la: controlul poluării, cooperarea cu autorităţile, salarizarea şi condiţiile de muncă ale salariaţilor, satisfacerea clienţilor prin calitatea, durabilitatea, flexibilitatea şi preţul produselor şi ser viciilor oferite, permanentizarea furnizorilor în schimbul oferirii de produse de calitate, la preţuri accesibile şi la termenele convenite.

II. O a doua clasificare a obiectivelor, în funcţie de modul de exprimare, le împarte în cuantificabile şi necuantificabile.

C. Opţiunile strategice

Opţiunile strategice definesc abordările majore, cu implicaţii asupra conţinutului unei părţi apreciabile dintre activităţile firmei, pe baza cărora se stabileşte cum este posibilă şi raţională îndeplinirea obiectivelor strategice.

Dintre abordările sau modalităţile strategice, menţionăm: privatizarea, retehnologizarea, reproiectarea sistemului de management, diversificarea producţiei, asimilarea de noi produse, pătrunderea pe noi pieţe, formarea de societăţi mixte cu un partener străin, specializarea în producţie, profilarea şi reprofilarea firmei, combinarea producţiei, modernizarea organizării, informatizarea activităţilor etc.  În literatura de specialitate, pentru modalităţile strategice se mai utilizează şi termenul de ”vector de creştere” al firmei, întrucât indică direcţia în care evoluează.

Foarte adesea, managementul firmei este pus în situaţia să combine mai multe opţiuni strategice. Pentru a facilita alegeri raţionale, se apelează, din ce în ce mai frecvent, la utilizarea matricilor.

D. Resursele

În strategii, resursele sunt prevăzute sub forma fondurilor circulante şi a celor pentru investiţii.

Prima categorie de fonduri asigură resursele necesare desfăşurării activităţilor curente. Este foarte importantă dimensionarea lor raţională din punct de vedere economic. Două sunt pericolele majore ce intervin. Primul, şi cel mai frecvent, este subdimensionarea acestora, ceea ce generează absenţa lichidităţilor şi un grad prea ridicat de îndatorare la bănci. Al doilea, supradimnesionarea fondurilor circulante, are ca efect o blocare inutilă a unor disponibilităţi, care pot fi utilizate cu o eficacitate sporită, schimbându-le destinaţia.

Fondurile de investiţii, cele prin care se asigură suportul financiar principal, necesar operaţionalizării opţiunilor strategice. Aspectul major avut în vedere se referă la stabilirea mărimii acestora, în funcţie de necesităţile impuse de fiecare opţiune strategică şi de posibilităţile de alocare şi – pentru cele atrase sau împrumutate – de rambursare.

În condiţiile creşterii intensităţii activităţilor economice, determinate de progresele tehnice substanţiale, caracteristice ultimelor decenii, mărimea resurselor necesare firmelor se amplifică substanţial.  Toate acestea pledează pentru o rigurozitate crescută în dimensionarea şi structurarea resurselor, pe baza unor deosebit de complexe şi minuţioase analize financiare, de piaţă, producţie şi manageriale.

E. Termenele

Termenele strategice delimitează perioada de operaţionalizare a strategiei, precizând, de regulă, momentul declanşării şi finalizării opţiunilor strategice majore.

Creşterea ritmului de desfăşurare a activităţilor, în special de înnoire a produselor, tehnologiilor şi echipamentelor, suportul tehnic al oricărei strategii, conferă perioadelor şi termenelor de operaţionalizare a strategiei o importanţă aparte. Obţinerea avantajului competitiv scontat se asigură numai prin încadrarea în perioadele de pregătire şi operaţionalizare a operaţiunilor strategice determinate riguros, în funcţie de evoluţiile contextuale şi, în special, de acţiunile şi rezultatele anticipate ale concurenţilor.

De o foarte mare utilitate se dovedeşte apelarea la tehnici de actualizare, care dau o mai mare siguranţă în ceea ce priveşte raţionalitatea economică a termenelor previzionate atât pentru strategie în ansamblu, cât şi pentru opţiunile strategice încorporate. În acest context, o atenţie majoră trebuie acordată sincronizării termenelor stabilite pentru opţiunile strategice şi ansamblul firmei, ţinând cont de particularităţile şi evoluţiile specifice precedentelor componente ale strategiei.

F. Avantajul competitiv

Prin avantajul competitiv desemnăm realizarea, de către o firmă, a unor produse sau servicii superioare dintr-un punct de vedere semnificativ pentru consumatori, comparativ cu ofertele de articole similare ale majorităţii concurenţilor.

O altă precizare are în vedere obţinerea efectivă a avantajului competitiv. Generic, sursa poate fi una singură – inovare – fireşte, în sensul cel mai larg al noţiunii, inovarea se poate referi deci, la înnoirea produsului, tehnologiei, echipamentelor, proprietarului, managementului, comercializării, finanţării, personalului, informaţiilor etc. De fapt, prin  operaţiunea strategică se prevede tocmai modalitatea de inovare, prin care se realizează avantajul competitiv.

În concluzie, avantajul competitiv este componenta invizibilă cu caracter sintetic a strategiei, cea care conferă, în ultimă instanţă viabilitatea şi competitivitatea firmei pe termen lung.

  1. 3. Factorii de influenţă asupra

strategiei unei firme

Referitor la determinanţii propriu-zişi ai strategiilor, în literatura de specialitate se găsesc numeroase prezentări. I. Huo şi W. Mckinley au în vedere, în principal, 3 determinanţi: eterogenitatea demografică naţională, venitul naţional pe locuitor şi nivelul de pregătire al forţei de muncă.

Michael Porter consideră ca determinanţi majori ai strategiilor generice, următorii: furnizorii, potenţialii noi veniţi, cumpărătorii, concurenţii din cadrul industriei şi producătorii de produse substituibile.

În altă concepţie determinanţii strategiei de firmă se divizează în două categorii: endogeni şi contextuali.

A. Determinanţii endogeni

Trăsătura lor comună este aceea că ei se manifestă în cadrul firmei. În această categorie sunt incluşi:

  1. Proprietarul firmei. Mărimea şi felul influenţei proprietarului asupra strategiei depind foarte mult de caracteristicile sale: puterea economică, cota parte din capitalul firmei pe care-l deţine, nivelul de pregătire economico – managerială, intensitatea spiritului de întreprinzător, vârsta, importanţa pe care o prezintă firma în ansamblul preocupărilor sale , preocupările familiare pe care le are de rezolvat.
  2. Managementul de nivel superior. Cea mai mare contribuţie asupra strategiei o are managerul sau directorul general. Calităţile, cunoştinţele, aptitudinile, şi deprinderile sale se vor reflecta, în mod direct, asupra configuraţiei strategiei. Între acestea, menţionăm concepţia sa asupra evoluţiei firmei, spiritul intreprenorial, amploarea şi profunzimea cunoştinţelor de management, economice şi tehnice, în special cele referitoare la strategie, gradul de informare, prestigiul, vârsta, vechimea în firmă, modalităţile prin care este motivat.
  3. Dimensiunea firmei. Dimensiunea organizaţiei condiţionează strategia în primul rând, prin amploarea resurselor pe care le posedă şi pe care le poate atrage şi în al doilea rând prin  amploarea obiectivelor previzionate începând cu masa profitului de realizat.
  4. Complexitatea organizaţiei. La baza complexităţii organizaţiei se află, în primul rând complexitatea producţiei. În plan strategic, complexitatea induce două categorii de influenţe. Pe de o parte varietatea activităţilor încorporate şi multitudinea interdependenţelor constituie surse potenţiale de funcţionalitate şi dezvoltare. Pe de altă parte un grad sporit de complexitate a firmei semnifică şi o sferă mai cuprinzătoare de aspecte de luat în considerare în faza elaborării strategiei şi de modificat în faza operaţionalizării sale.
  5. Înzestrarea tehnică şi tehnologiile. Resursele avute în vedere prin strategie încorporează integral sau parţial echipamentele şi tehnologiile existente.
  6. Dispersia teritorială a subdiviziunilor. Impactul său asupra strategiei rezidă, mai ales, în planul alocării şi  folosirii resurselor şi al stabilirii şi operaţionalizării opţiunilor strategice.
  7. Potenţialul uman al firmei. Personalul organizaţiei se caracterizează prin număr, volum şi calitate a cunoştinţelor, vârstă, capacitate de muncă, grad de motivare, care, toate la un loc, influenţează derularea tuturor fazelor procesului strategic. Însuşi felul opţiunilor strategice este condiţionat decisiv de numărul şi calitatea personalului organizaţiei.
  8. Potenţialul informaţional al organizaţiei. Resursa informaţională îmbogăţită şi actualizată continuu constituie baza fundamentării, adoptării şi aplicării de strategii performante. Practic, fiecare componentă a strategiei , de la profit până la termenele de finalizare, este proiectată şi implementată, în funcţie de informaţiile de care dispune firma. Ca urmare, potenţialul informaţional al firmei se manifestă, după caz, ca un potenţator, respectiv diminuator al obiectivelor previzionate, opţiunilor adoptate, resurselor alocate şi termenelor prestabilite.
  9. Starea economică a firmei. O stare economică bună constituie fundamentul amplificării obiectivelor de realizat în următorii ani, pe baza majorării resurselor alocate, a adoptării de opţiuni strategice, care să genereze o continuare şi amplificare a performanţelor firmei.
  10. Cultura organizaţională.  Realismul acestora, durata şi eficacitatea aplicării lor depind, adesea substanţial, de cultura organizaţiei.

B. Determinanţii contextuali

Definitorie pentru ei este manifestarea în mediul ambiant al firmei, puterea de influenţă directă asupra factorilor decizionali din organizaţie asupra lor fiind mai redusă.

  1. Determinantul economic. Are ponderea cea mai importantă asupra strategiei, datorită faptului că include piaţa. Supravieţuirea şi dezvoltarea unei firme depinde, în primul rând, de existenţa pieţei.
  2. Determinantul managerial. Tendinţa pe plan mondial este de amplificare a impactului determinantului managerial asupra strategiilor firmei pe fondul profesionalizării managementului.
  3. Determinantul tehnic şi tehnologic. Elementele tehnice contextuale, ce ţin de profilul firmei, îşi pun amprenta asupra părţii tehnico – materiale şi financiare a resurselor strategiei şi opţiunilor strategice. De altfel, o parte importantă a opţiunilor strategice are un conţinut predominant tehnic.
  4. Determinantul socio – cultural. Impactul asupra strategiei are în vedere dimensiunea umană a resurselor, opţiunilor strategice şi termenelor.
  5. Determinantul ecologic. Asupra strategiei firmei îşi manifestă influenţa, în principal, pe două planuri. Prima are în vedere faptul că, o parte majoră a resurselor strategiei, fără de care firma nu poate să funcţioneze şi să se dezvolte, este tocmai de natură ecologică. O a doua influenţă majoră se referă la restricţiile pe care le impune protejarea mediului ambiant.
  6. Determinantul politic. Nu face decât să exprime, prin mijloacele sale specifice, problemele majore ce se manifestă la nivelul determinanţilor precedenţi, prin prisma opticii forţelor ce deţin  puterea politică în stat. Proprietarii şi managerii unei firme nu pot să facă abstracţie în prefigurarea viitorului acesteia de elementele politicilor ce-şi manifestă raza de acţiune în spaţiul şi în domeniul de activitate aferent respectivei organizaţii.
  7. Determinantul juridic. Prevederile reglementărilor juridice sunt obligatorii pentru firmă. Cunoaşterea lor aprofundată şi într-o viziune evolutivă permite factorilor decizionali din firmă, ca, prin strategia ce o elaborează şi prin modul de implementare, să valorifice facilităţile oferite de reglementări şi să evite penalităţile asociate nerespectării lor.

  1. 4. Etape de elaborare a strategiei firmei

În procesul de elaborare a unei strategii de firmă se parcurg următoarele etape:

  1. Formularea misiunii firmei.
  2. Precizarea obiectivelor fundamentale (strategice).
  3. Stabilirea modalităţilor (opţiunilor) strategice.
  4. Dimensionarea   resurselor necesare.
  5. Fixarea termenelor, iniţiale şi finale, de realizarea a obiectivelor.
  6. Stabilirea avantajului competitiv.
  7. Articularea strategiei globale.
  8. Stabilirea strategiilor pe domenii (strategii parţiale).
  9. Formularea politicii globale şi a politicilor parţiale ale firmei.
  1. a. Formularea misiunii firmei.

Punctul de plecare în elaborarea strategiei firmei trebuie să-l constituie definirea cât mai exactă a misiunii acesteia, axată pe explicitarea detaliată a raporturilor dintre management, salariaţi şi context.

Misiunea unei firme urmăreşte asigurarea consensului în ceea ce priveşte obiectivele prevăzute,  în contextul conceperii şi promovării unor politici adecvate de utilizare a resurselor.

  1. b. Precizarea obiectivelor fundamentale (strategice).

Obiectivele strategice reprezintă exprimările cantitative ori calitative ale scopului pentru care aceasta a fost înfiinţată şi funcţionează.

Obiectivele fundamentale este necesar să întrunească anumite caracteristici definitorii:

  • să fie realiste;
  • să fie mobilizatoare;
  • să fie comprehensibile
  1. c. Stabilirea modalităţilor (opţiunilor) strategice.

Modalităţi sau opţiuni de realizare: privatizarea, restructurarea, reproiectarea sistemelor de management, specializarea producţiei, cooperarea în producţie, diversificarea producţiei, informatizarea.

  1. d. Dimensionarea   resurselor necesare.

În determinarea mărimii şi felului resurselor ce urmează a fi angajate o importanţă deosebită are dimensionarea fondurilor de investiţii şi a mijloacelor circulante, apelându-se la indicatori specifici atât cantitativi cât şi calitativi. Concomitent, se precizează sursele de finanţare şi furnizorii de materii prime, materiale, condiţiile de asigurare: cantitativă, calitativă şi temporală.

  1. e. Fixarea termenelor, iniţiale şi finale, de realizarea a obiectivelor.

Importantă este în acest perimetru precizarea atât a unor termene intermediare, de etapă, cât şi a celor finale, în cadrul unor intervale specifice strategiei, în funcţie de natura, complexitatea şi dificultatea obiectivelor asumate, de natura şi complexitatea opţiunilor strategice, precum şi de volumul şi modul de asigurare a resurselor angajate.

  1. f. Stabilirea avantajului competitiv.

Valoarea pragmatică a unei strategii rezidă, în esenţă, în proiectarea realistă a obţinerii de avantaj competitiv. Avantajul competitiv poate viza fie realizarea unui cost redus al produselor sau serviciilor, fie diferenţierea acestora în una sau mai multe privinţe faţă de produsele concurenţilor. Obţinerea sa se realizează prin acţionarea asupra tuturor elementelor care alcătuiesc preţul respectiv.

Maximizarea producţiei, în vederea obţinerii economiilor proprii producţiei de masă sau serie mare, accesul preferenţial la anumite materii prime, inovaţii tehnice majore, generează de diminuări ale costurilor de producţie etc.

  1. g. Articularea strategiei globale.

Cuplarea componentelor mai sus prezentate permite precizarea configuraţiei de ansamblu a strategiei globale, referitoare la firmă în ansamblul său.

  1. h. Stabilirea strategiilor pe domenii (strategii parţiale).

Strategia globală constituie fundamentul strategiilor parţiale, referitoare la unele domenii specifice (financiare, comerciale, producţie, personal, management etc.), la nivelul cărora obiectivele, opţiunile strategice şi resursele, ce urmează a fi angajate au dimensiuni mai reduse.

  1. i. Formularea politicii globale şi a politicilor parţiale ale firmei.

Elaborarea de politici globale şi parţiale are la bază strategiile firmei – globală şi parţială – şi se derulează conform unui scenariu structurat în următoarele faze mai importante:

  • precizarea obiectivelor pe termen mediu;
  • determinarea volumului şi structurii resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor;
  • precizarea acţiunilor, a modalităţilor de realizare a obiectivelor, prin detalierea componentelor strategice şi a consultării responsabililor principalelor subdiviziuni organizatorice;
  • ierarhizarea acţiunilor stabilite în funcţie de necesităţile firmei, de particularităţile efective de realizare;
  • stabilirea responsabililor cu implementarea lor;
  • precizarea termenelor de realizare a fiecărei acţiuni;
  • definitivarea şi aprobarea politicii sub formă de plan sau program de către organismele participative de management ale firmei;
  • repartizarea acţiunilor pe oameni şi înştiinţarea acestora, oral şi în scris, asupra sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor ce le revin.

B I B L I O G R A F I E

1. CONSTANTIN BÂGU,               – MANAGEMENTUL PRODUCŢIEI

FLORICA BADEA,                        INDUSTRIALE, VOL. II, Editura All Beck,

VASILE DEAC                               Bucureşti, 1999

2. OVIDIU NICOLESCU,               – MANAGEMENT, Editura Economică

ION VERBONCU                                     Bucureşti, 2000

3. OVIDIU NICOLESCU                – STRATEGII MANAGERIALE DE FIRMĂ,

– coordonator                                   Editura Economică, Bucureşti, 1996

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: