Depresia

Depresia este o problemă de sănătate publică majoră care ne afecteazǎ, într-o mǎsurǎ mai mare sau mai micǎ, pe toţi, cel puţin o datǎ în viaţǎ. Ea ocupǎ locul doi pe lista celor mai întâlnite afecţiuni medicale, fiind depăşitǎ doar de hipertensiunea arterialǎ. Se estimeazǎ cǎ cel puţin unul din zece pacienţi care se prezintǎ la medic suferǎ de depresie. Din nefericire, majoritatea cazurilor rǎmân nerezolvate.Constituind o problemǎ majorǎ de sǎnǎtate publicǎ, aceastǎ durere moralǎ, psihicǎ este deosebit de intensǎ, asociindu-se în general cu anxietatea. Pacientul depresiv trǎieşte cu impresia de neputinţǎ, de inutilitate, de fatalitate disperatǎ, de culpabilitate şi adesea tinde sǎ se autodeprecieze şi de asemenea pot apǎrea gândurile de suicid ce pot fi finalizate.

Depresia este un fenomen rǎspândit pe întreaga planetǎ şi de aceea mulţi oameni de ştiinţǎ au fost şi sunt preocupaţi de studiul acesteia. În literatura de specialitate depresia este definitǎ ca fiind  o „maladie mentalǎ caracterizatǎ printr-o modificare profundǎ a stǎrii timice, a dispoziţiei, în sensul tristeţii, al suferinţei morale şi încetinirii psihomotorii” (J. Postel, p.178). Aceastǎ  stare de dispoziţie poate fi determinatǎ de diverse cauze (atât biologice, cât şi psihologice), cele mai frecvente fiind: tulburǎri la nivelul neurotransmiţǎtorilor, travaliul doliului, lipsa afecţiunii în copilǎrie, eşecul profesional, viaţa de cuplu nesatisfăcǎtoare sau lipsa unei relaţii de cuplu, absenţa unui suport social, tulburǎri depresive sau alcoolism în familie, lipsa stimei de sine pe o perioadǎ lungǎ de timp, etc. Toate acestea conduc la un comportament dezadaptativ (neglijarea aspectului fizic, lipsa interesului şi a sentimentului plǎcerii, slabǎ capacitate de concentrare, indecizie, autocriticǎ, tendinţǎ de retragere, culpabilitate, tulburarea somnului), implicit la degradarea personalitǎţii. Conceptul de depresie este întâlnit într-o varietate de domenii cum ar fi: psihiatrie, farmacologie, neurofiziologie, fiziopatologie, psihanalizǎ, teoria cognitiv-comportamentalǎ. Deoarece aceastǎ lucrare trateazǎ tema ameliorǎrii depresiei prin metoda terapiei, relatez punctele de vedere ale psihanaliştilor şi cognitiv-comportamentaliştilor cu privire la tulburarea de dispoziţie.

Pentru psihanalişti depresia poate fi comparatǎ cu travaliul doliului care nu se realizeazǎ, Eul se identificǎ cu  „obiectul pierdut”, luând pe seama sa sentimentele ambivalente (cel de dragoste şi mai ales de urǎ) faţǎ de obiect. S. Freud în “Doliu şi melancolie” (1915) spune cǎ „umbra obiectului cade astfel pe Eu, care poate fi în acest caz judecat de o instanţǎ specialǎ ca un obiect abandonat. În felul acesta, pierderea obiectului se transformǎ într-o pierdere a Eului, iar conflictul dintre Eu şi persoana iubitǎ se transformǎ într-o sciziune între critica Eului si Eul modificat prin identificare”. Astfel, depresivul trebuie sǎ înfrunte o pierdere imaginarǎ şi îşi adreseazǎ sieşi agresivitatea şi reproşurile destinate în mod firesc obiectului pierdut.

Cognitiviştii G. A. Kelly si A. T. Beck înţeleg depresia ca fiind o perturbare a proceselor cognitive (stilistic, semantic şi logic) spunând cǎ acestea sunt inadecvate şi afecteazǎ trei domenii: Eul, lumea exterioarǎ şi viitorul, care, la rândul lor perturbǎ reprezentǎrile legate de ele. Celor trei procese cognitive le corespund erori particulare: inferenţe arbitrare (eliminǎ explicaţiile plauzibile), abstracţii selective (concentreazǎ atenţia asupra unui detaliu luat din afara contextului), generalizǎri abuzive, supra sau subestimǎri  şi denumiri inadecvate. Pacientul trebuie sǎ îşi corecteze concepţiile eronate, distorsiunile şi ipotezele dezadaptative cu scopul de a corecta viziunea inadecvatǎ a evenimentelor şi a Eului.

Fiecare din aceste abordǎri contribuie la eficienţa tratamentului pacientului depresiv, şi în funcţie de acesta trebuie aleasǎ metoda propice pentru vindecarea sa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1.2. Simptome în episodul depresiv

 

Simptomul este o manifestare, tulburare funcţionalǎ sau senzaţia anormalǎ resimţite de o fiinţǎ  care pot indica prezenţa unei boli. Dispoziţia depresivǎ reprezintă o schimbare calitativǎ faţǎ de funcţionarea precedentǎ constatabilǎ în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi. Aceasta este indicatǎ fie prin relatare subiectivǎ, fie prin observaţia celor din jur.

Simptomele relevante în identificarea depresiei sunt:

-          dispoziţie caracterizatǎ de tristeţe, deprimare, neadaptare, descurajare, supǎrare  la care se mai pot adǎuga plângeri de lipsa sentimentelor, de stǎri de anxietate. Aceastǎ dispoziţie poate fi relatatǎ de subiect sau observatǎ din expresia facialǎ sau din conduitǎ. Unii indivizi acuzǎ dureri somatice, mai mult decât sentimente de tristeţe, descriu sau manifestǎ creşterea instabilităţii (furie persistentǎ, tendinţǎ de a rǎspunde cu mânie, de a-i blama pe alţii, de a exagera frustrǎrile);

-          pierderea interesului sau a plǎcerii este un simptom des întâlnit în episodul depresiv. Acesta se manifestǎ prin dezinteresul faţǎ de activitǎţile anterior plǎcute, retragerea socialǎ sau neglijarea profesiei, dar şi printr-o reducere a nivelelor intereselor sau dorinţelor sexuale;

-          schimbǎri în sfera apetitului; unii afirmǎ cǎ trebuie sǎ depunǎ efort pentru a mânca, alţii dimpotrivǎ, descriu o creştere semnificativǎ a poftei de mâncare şi chiar o direcţionare spre anumite alimente (de exemplu dulciuri);

-          perturbǎri ale somnului care pot lua forma insomniei sau a hipersomniei. Insomnia iniţialǎ se manifestǎ prin trezire în timpul nopţii şi dificultǎţi în reluarea somnului, care poate fi urmatǎ de o insomnie terminalǎ când individul se trezeşte mult prea devreme şi nu poate adormi. Hipersomnia se manifestǎ prin episoade prelungite de somn noaptea sau ziua;

-          schimbǎri în psihomotricitate care includ stǎri de agitaţie (subiectul nu poate sta liniştit, se mişcǎ, se plimbǎ, îşi frǎmântǎ mâinile, îşi freacǎ sau îşi scarpinǎ pielea sau hainele) sau retardare (încetinirea vorbirii, mişcǎrilor). Agitaţia sau retardul psihomotor trebuie sǎ fie destul de severe deoarece numai astfel pot fi observate de cei din jur;

-          diminuarea energiei, obosealǎ. Acestea sunt simptome frecvent întâlnite, subiectul preluând o stare de epuizare fǎrǎ sǎ fi depus un efort fizic major. Cele mai mici sarcini par sǎ solicite efort substanţial, adesea se resimte o diminuare a eficienţei rezolvǎrii sarcinilor;

-          sentimente de culpabilitate şi de devalorizare. Pot cuprinde evaluǎri negative nerealiste ale unor preocupǎri legate de valoarea sau vinovǎţia personalǎ sau în meditaţii pe seama unor eşecuri minore din trecut. Subiecţii interpreteazǎ greşit (negativ) orice eveniment, punându-l pe seama defectelor personale care nu sunt întotdeauna reale; sunt exagerat de responsabili şi se culpabilizeazǎ pentru orice se întâmplǎ. Se autoblameazǎ pentru existenţa bolii, pentru eşecul intervenit în domeniile social, personal sau/şi profesional;

-          slǎbirea abilitǎţii de gândire, concentrare sau decizie şi dificultǎţi de atenţie. Intelectualii sunt cei mai afectaţi de acest simptom, ei neputând funcţiona adecvat, la fel şi copiii cǎrora le pot scade performanţele şcolare pe fondul unei slabe concentrǎri. Vârstnicii sunt cel mai adesea afectaţi de dificultǎţi de memorie;

-          gânduri despre moarte, ideaţie suicidarǎ, încerǎri de sinucidere. Asemenea gânduri pornesc de la credinţa cǎ celorlalţi le-ar fi mai bine dacǎ subiectul în cauzǎ ar fi mort, ajungându-se la planuri de suicid sau chiar la tentative. Totuşi motivaţia suicidului poate include dorinţa individului de a renunţa, de a se da bǎtut în faţa obstacolelor percepute ca insuportabile sau de a pune capǎt unei dureri emoţionale intense perceputǎ ca fiind fǎrǎ ieşire.

Persoanele depresive se prezintǎ adesea cu lamentaţii, iritabilitate, anxietate, fobie, meditaţie obsesivǎ, îngrijorare excesivǎ în legǎturǎ cu sǎnǎtatea fizicǎ, unii dintre ei având atacuri de panicǎ, dificultǎţi în relaţiile intime şi în funcţionarea socialǎ. Acestea din urma pot fi probleme maritale, educaţionale, ocupaţionale, probleme legate de abuzul de alcool sau alte substanţe sau de creşterea apelurilor la serviciile medicale. Simptomatologia depresiei este utilǎ pentru clasificarea, evaluarea şi diagnosticarea sa.

 

1.3. Clasificarea şi diagnosticarea depresiei

Depresia nu-şi asumǎ o formǎ universalǎ, deşi aspectele somatice sunt generale. Existǎ clasificǎri ale depresiei încǎ din medicina veche greacǎ, din anul 400 î.H., când Hipocrate a descris „melancolia” ca asociere a unor condiţii sau simptome cum ar fi tristeţea, aversiunea faţǎ de mâncare, tulburǎri ale somnului, iritabilitate, agitaţie, tabloul apropiindu-se de criteriul modern al identificǎrii depresiei majore. Câteva secole mai târziu Aretaeus din Cappedocia observǎ asocierea dintre manie si melancolie, sugerând cǎ mania reprezintǎ stadiul final al melancoliei. În timp, termenii depresie, melancolie şi manie şi-au schimbat total semnificaţia pentru a descrie cu o cât mai mare precizie fenomenele psihopatologice.

Cel care dezvoltǎ primul model de boalǎ bazat pe observaţii şi descrieri exhaustive şi organizate este Kraepelin spre sfârşitul secolului XX. El a segregat bolile psihice prin accentuarea caracteristicilor specifice psihozei maniaco-depresive în raport cu demenţa precoce: dezvoltare episodicǎ, prognozǎ mai benignǎ şi o istorie familialǎ. Sistemele moderne de clasificare şi diagnostic pentru tulburǎrile depresive s-au dezvoltat mai ales pe baza psihiatriei franceze, germane şi engleze de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.

Primele clasificǎri contemporane încep cu dualismul cercetare-practicǎ. Deşi existǎ controverse semnificative între practicieni si cercetǎtori legate de definirea şi clasificarea depresiei, se remarcǎ totuşi şi elemente comune cum ar fi acordul asupra existenţei unei distincţii între tulburarea unipolarǎ şi cea bipolarǎ, acordul asupra trǎsǎturii comune a tulburǎrii dispoziţiei referitoare la anormalitatea acesteia în raport cu funcţionarea anterioarǎ a subiectului. De fapt, controversele dintre cercetǎtori şi practicieni sunt legate de identificarea celei mai bune modalitǎţi de separare a subtipurilor din acest grup eterogen.

Tulburarea depresivǎ a fost clasificatǎ de cele mai multe ori dihotomic, în urmǎtoarele subtipuri: uşoarǎ / severă; cronicǎ / episodicǎ; nevroticǎ / psihoticǎ; endogenǎ / reactivǎ; primarǎ / secundarǎ; bipolarǎ / unipolarǎ; cu agitatie psihomotorie / cu retard psihomotor; biologicǎ / caracterologicǎ; familialǎ / spectrum. Deşi pot avea unele elemente similare, nu poate exista echivalenţǎ, întrucât fiecare subtip (grup) accentueazǎ aspectele determinate de tulburarea depresivǎ. În continuare voi exemplifica (trata) cele mai frecvent intâlnite clasificǎri dihotomice.

Depresie endogenǎ – depresie reactivǎ

Depresia endogenǎ are mai multe accepţiuni (înţelesuri) incluzând depresiile care sunt biologice în etiologie, rǎspund la tratament biologic, apar la pacienţi care nu prezintǎ tulburǎri de personalitate, pun în evidenţǎ un anumit model de simptomatologie. Depresia reactivǎ se deosebeşte de cea endogenǎ prin faptul cǎ este determinatǎ de factori psihosociali, este precedatǎ de evenimente stresante, este lipsitǎ de factori biologici în determinare. Distincţia endogen-reactiv presupune cǎ etiologia depresiei este ori biologicǎ, ori psihosocialǎ, accentueazǎ dualismul minte-corp neadecvat şi nespecific tulburǎrii depresive.

Depresie nevroticǎ-depresie psihoticǎ

Termenii nevrotic-psihotic au fost traduşi mult timp uşor, respectiv grav sau endogen echivalent pentru psihotic, reactiv sinonim pentru nevrotic. Cu timpul, termenul psihotic a fost folosit pentru depresia extrem de gravǎ caracterizatǎ de iluzii şi halucinaţii, iar cel de nevrotic pentru tulburǎri depresive fǎrǎ aceste caracteristici. Ele sunt greu de descris datoritǎ polimorfismului tabloului clinic, asocierii simptomelor depresive cu manifestǎri obsesive, isterice, agresive sau astenice.

Depresie primarǎ-depresie secundarǎ

Conform opiniilor autorilor care au elaborat aceastǎ clasificare, un pacient cu tulburare depresivǎ primarǎ este acela care anterior diagnosticului index a fost sǎnǎtos sau a avut episoade afective (depresive sau maniacale). Tulburarea depresivǎ secundarǎ apare la o persoanǎ care anterior a suferit de o boalǎ mintalǎ non-afectivǎ, sau la o persoanǎ care suferǎ de o boalǎ somaticǎ invalidantǎ sau ameninţǎtoare de viaţǎ. Esenţa deosebirii primar / secundar în tulburǎrile depresive o reprezintǎ cronologia, introducându-se astfel un criteriu longitudinal în diagnostic. Dihotomia primar-secundar se bazeazǎ pe ideea cǎ depresiile se diferenţiazǎ prin etiologie, pattern familial, curs şi rǎspuns la tratament dupǎ cum ele apar singular sau urmeazǎ bolii. Aceastǎ clasificare a fost supusǎ unor critici legate în special de dificultatea stabilirii diagnosticului numai pe baza cronologiei.

Depresia unipolarǎ-depresia bipolarǎ

Termenul unipolar/monopolar se referǎ la acest tip de tulburare afectivǎ care vizeazǎ doar depresia (ceea ce astǎzi se înţelege prin tulburare depresivǎ majorǎ), iar cel de bipolar se referǎ la cel de boalǎ afectivǎ în care mania apare împreunǎ cu depresia. Existenţa unei astfel de distincţii a fost probatǎ de numeroase cercetǎri cu indicatori genetici, biochimici, farmacologici, ceea ce a determinat o largǎ şi rapidǎ acceptare. Dacǎ depresia bipolarǎ este mai bine definitǎ, cea unipolarǎ, incluzând mai multe tulburǎri şi subtipuri apare ca o categorie rezidualǎ ce reuneşte tot ceea ce nu intrǎ în prima. Distincţia unipolar-bipolar este punctul de plecare al unei clasificǎri ierarhice cu care opereazǎ majoritatea deoarece reprezintǎ unul din punctele cheie ale consensului cercetǎtorilor şi practicienilor referitoare la subtipurile tulburǎrii de dispoziţie. Tulburǎrile bipolare sunt împǎrţite dupǎ criteriul severitǎţii în tulburare bipolarǎ I, respectiv II şi tulburare ciclotimicǎ. Tulburǎrile unipolare sunt divizate în primare şi secundare în funcţie de existenţa în antecedente a unui diagnostic psihiatric. Cea primarǎ poate fi divizatǎ la rândul ei în endogenǎ sau exogenǎ, iar cea secundarǎ poate fi clasificatǎ în tulburare temporarǎ în grup (dacǎ pacienţii prezintǎ nivele înalte de internalizǎri) şi în tulburare temporarǎ în clasificarea grupului, dacǎ pacienţii prezintǎ un nivel redus al internabilitǎţii în antecedente (Andreasen, 1983, apud L. Filimon, p.18).

D.S.M.-IV publicat în 1994 este o elaborare ce reprezintǎ rezultatul unei munci colective de duratǎ care deschide noi cǎi de cercetare şi noi provocǎri pentru practicǎ. Aici se regǎsesc clasificarea depresiei şi criterii de diagnostic ale diferitelor tipuri de tulburǎri de dispoziţie. Se înfǎptuieşte obiectivul descripţiei simptomelor relevat atât longitudinal, cât şi intersecţional, aceasta fiind consideratǎ caracteristica cea mai importantǎ a ultimelor sisteme de clasificare şi diagnostic, nelǎsând loc interpretǎrilor subiective. De asemenea, sunt respinse modelele teoretice sau etiologice, ceea ce permite utilizarea lor de cǎtre toţi cercetǎtorii şi practicienii, indiferent de orientare. Factorii etiologici sunt luaţi în considerare numai pentru tulburǎri mintale cu substrat organic şi pentru tulburǎrile de adaptare (reacţii la stresorii psihosociali), deoarece întrunesc acordul general. Modelele teoretice biologice, psihanalitice, comportamentale, psihosociale, etc. care accentueazǎ o explicaţie teoreticǎ, intrând astfel în conflict unele cu altele nu sunt luate în consideraţie. De aici atributul de ateoretic, aplicat noului sistem de clasificare şi dechidere largǎ datoritǎ descrierii obiective a tulburǎrilor mintale. Se descriu detaliat în termeni concreţi şi condiţii de clasificare caracteristice relevante pentru diagnozǎ (simptome, pattern comportamental, baze sociale, aspecte culturale, evoluţia tulburǎrii şi severitate. Sunt de asemena riguros precizate caracteristicile clinice obligatorii şi succesiunea lor pentru stabilirea diagnosticului, precum şi caracteristicile incompatibile cu diagnosticul. Depǎşirea sistemelor tradiţionale de clasificare orientate mai mult pe modelele ierahice în care diferitele simptome trebuiau subsumate unei singure diagnoze se realizeazǎ pe baza diagnozei multiple în tulburǎrile mintale.

Anormalitatea fundamentalǎ în tulburǎrile de dispoziţie este consideratǎ schimbarea dispoziţiei şi afectului care sunt dominate în cazul tulurǎrii depresive de tristeţe, mâhnire. Schimbarea poate include iritabilitate, apatie, amnezie însoţitǎ în general de schimbǎri în nivelul de ansamblu al activitǎţilor.

O „depresie clinicǎ” sau tulburare de dispoziţie este o boalǎ sau un sindrom care datoritǎ calitǎţii şi persistenţei semnelor simptomelor este prezentǎ în fiecare zi, în cea mai mare parte a zilei, cel puţin douǎ sǎptǎmâni. Calitatea simptomelor este diferitǎ, pot exista tulburǎri în reglǎrile somatice, comportamentale, cognitive sau emoţionale, iar prezenţa simptomelor genereazǎ disfuncţionalitaţi psihosociale semnificative. Aceste tulburǎri reprezintǎ conţinutul episodului depresiv major care este categorizat separat de tulburarea depresivǎ majorǎ, diagnosticul cu tulburare depresivǎ majorǎ aplicându-se pacienţilor cu unu-douǎ episoade depresive anterioare.

Tulburarea depresivǎ majorǎ trebuie sǎ se întemieze si pe alterarea funcţionǎrii în plan social sau ocupaţional şi pe distres.

Tulburǎrile depresive imprecis definite (atipice) cuprind tulburarea disforicǎ premenstrualǎ, tulburarea depresivǎ minorǎ, tulburarea depresivǎ de scurtǎ duratǎ, dar repetatǎ şi tulburarea depresivǎ postpsihoticǎ din schizofrenie. Tulburarea de dispoziţie include tulburǎrile de dispoziţie datorate stǎrii generale a sǎnǎtǎţii, tulburǎrile de dispoziţie datorate unor substanţe, respectiv tulburǎrile de dispoziţie atipice.

Formele unipolare ale tulburǎrii de dispoziţie primarǎ sunt împǎrţite în trei categorii: tulburare depresivǎ majorǎ, tulburare distimicǎ şi tulburare depresivǎ nespecificǎ.

 

 

Episodul depresiv major

Caracteristica principalǎ a episodului depresiv major este cǎ timp de cel puţin douǎ sǎptǎmâni este prezentǎ dispoziţia depresivǎ şi/sau pierderea interesului, a plǎcerii pentru aproape toate activitǎţile. La copii şi adolescenţi dispoziţia poate fi iritabilitate mai mult decât tristeţe. De asemenea trebuie sǎ fie prezente încǎ cel puţin patru simptome adiţionale din lista simptomelor menţionate în subcapitolul anterior: schimbǎri ale apetitului, ale somnului, ale activitǎţii psihomotorii, reducerea energiei, sentimente de vinǎ sau devalorizare, dificultǎţi în gândire, în concentrarea atenţiei, în luarea deciziilor, ideaţie suicidarǎ. Pentru a putea fi incluse în cadrul episodului depresiv major, simptomele trebuie sǎ determine o schimbare evidentǎ în rǎu faţǎ de situaţia anterioarǎ a subiectului, sǎ se manifeste cel puţin doua sǎptǎmâni consecutiv aproape în fiecare zi şi sǎ persiste în cea mai mare parte a zilei. Episodul depresiv major trebuie sǎ fie însoţit de distres semnificativ sau sǎ diminueze funcţionarea în plan social, ocupaţional sau în alte domenii importante.

Episodul depresiv major se diagnosticheazǎ în funcţie de urmǎtoarele 5 criterii:

  1. trebuie sǎ fie prezente timp de douǎ sǎptǎmâni cinci sau mai multe din simptomele menţionate anterior, cel puţin unul din simptome trebuie sǎ fie dispoziţia depresivǎ sau pierderea interesului sau a plǎcerii. Nu se includ simptomele ce rezultǎ în mod evident din condiţiile de ordin medical general sau iluzii şi halucinaţii din dispoziţii incongruente;
  2. simptomele sǎ nu întruneascǎ criteriile pentru episodul mixt;
  3. simptomele trebuie sǎ determine distres clinic semnificativ sau perturbǎri în plan social, ocupaţional sau în alte domenii de funcţionare;
  4. simptomele nu trebuie sǎ fie cauzate în mod direct de efectele psihologice ale substanţelor (abuz de droguri, alcool) si nici de condiţiile medicale generale (hipotiroidism);
  5. simptomele nu trebuie sǎ se justifice ca urmare a pierderii a persoanei iubite.

Tulburarea distimicǎ

Trǎsǎtura esenţialǎ a tulburǎrii distimice  este dispoziţia depresivǎ cronicǎ în cea mai mare parte a zilei, în majoritatea zilelor timp de cel puţin doi ani. În timpul perioadei caracterizate prin dispoziţie depresivǎ trebuie sǎ fie prezente cel puţin douǎ simptome adiţionale. Întrucât simptomele devin parte a experienţei cotidiene a indivizilor, nici nu mai apar ca nefireşti şi nici nu sunt descrise, ci rezultǎ numai în urma interviului cu rǎspunsuri directe. În timpul perioadei de doi ani, nici un simptom nu trebuie sǎ lipseascǎ mai mult de douǎ luni. Diagnosticul de tulburare distimicǎ se poate stabili doar dacǎ nu a fost prezent un episod depresiv major în perioada primilor doi ani ai tulburǎrii, iar tulburǎrile nu întrunesc criterii pentru tulburarea depresivǎ majorǎ cronicǎ sau în remisie. De asemenea nu trebuie sǎ fi existat vreodatǎ episod maniacal, episod mixt sau hipomaniacal, nici criteriile pentru tulburarea ciclotimicǎ. Se poate vorbi de tulburare distimicǎ doar dacǎ ea nu apare exclusiv în cursul tulburǎrilor psihotice cronice (schizofrenie). Tulburarea distimicǎ se poate asocia cu unele tulburǎri cronice cum ar fi dependenţa de substanţe.

Tulburarea depresivǎ nespecificǎ

Tulburarea depresivǎ nespecificǎ include tulburǎrile cu aspect depresiv care nu întrunesc criteriile pentru tulburarea depresivǎ majorǎ, tulburarea distimicǎ, tulburarea de adaptare cu dispoziţie depresivǎ, tulburare depresivǎ mixtǎ (anxietate şi depresie). Tulburarea depresivǎ atipicǎ cuprinde:

  1. tulburarea disforicǎ premenstrualǎ caracterizatǎ de simptome precum: dispoziţie depresivǎ pronunţatǎ, anxietate, labilitate afectivǎ evidentǎ, diminuarea interesului în activitǎţi. Apar în sǎptǎmâna de încheiere a perioadei şi dispar în câteva zile dupǎ instalarea menstruaţiei. Simptomele trebuie sǎ fie destul de severe pentru a interfera semnificativ cu munca, şcoala sau activitǎţile obişnuite şi pentru a fi în întregime absente, timp de cel puţin o sǎptǎmânǎ dupǎ menstruaţie.
  2. tulburarea depresivă minoră cuprinde episoade de cel puţin două săptămâni cu simptome depresive;
  3. tulburarea depresivă recurentă scurtă cuprinde episoadele ce ţin de la două zile la două săptămâni, cel puţin o dată într-o lună dintr-un an (neasociate cu ciclul menstrual);
  4. tulburarea depresivă postpsihotică în schizofrenie cuprinde episodul depresiv major care apare în timpul fazei reziduale a schizofreniei;
  5. episodul depresiv major suprapus cuprinde tulburări psihotice nespecifice tulburării psihotice cu iluzii sau fazei active a schizofreniei;
  6. situaţiile în care clinicianul ajunge la concluzia că tulburarea depresivă există, dar nu se poate determina dacă este primară sau se datorează condiţiilor generale medicale şi este indusă prin substanţe.

 

 

1.4. Evaluarea depresiei

Efortul omului de ştiinţă de a da o definiţie precisă tulburării depresive şi criteriilor de diagnostic este susţinut de preocuparea constantă a clinicianului de a se asigura, înainte de a pune diagnosticul, că simptomele depresive sunt prezente şi corespund unei realităţi cunoscute sau recognoscibile în comunitatea profesioniştilor. Practicianul trebuie să constate că s-au eliminat toate celelalte ipoteze, iar diagnoza corespunde sistemelor reale ale pacientului. Culegerea datelor presupune observaţia clinică, interviuri standardizate, inventare şi scale de evaluare obiectivă sau de autoevaluare.

Interviul standardizat. Fiecare metodă de interviu a fost elaborată pentru aplicare în concordanţă cu criteriile unui sistem de diagnostic: Criteriile lui Feighner (1972), Criteriile de Diagnostic pentru Cercetare (Spitzer et al., 1978), D.S.M.- IV-R (1987) şi Clasificarea Internaţională a Tulburărilor, a Traumatismelor şi a Cauzelor Morţii (ICD-10, 1993). Fiecare metodă precizează condiţiile de aplicare, persoanele calificate pentru efectuarea interviului, timpul de aplicare, cotarea şi sursele pentru obţinerea programelor. Pentru fiecare au fost stabilite fidelitatea, validitatea şi căile de determinare ale acestora (Sholomkas, 1990; Guelfi, 1997).

Cele mai importante şi mai frecvent utilizate interviuri standardizate pentru diagnosticul tulburărilor depresive sunt: Programul pentru Tulburări Afective şi Schizofrenie, Programul de Interviu pentru Diagnostic, Interviul Clinic Structurat pentru D.S.M.-IV-R, Interviul Compozit pentru Diagnostic Internaţional şi Programul pentru Evaluare Clinică în Neuropsihiatrie.

Sistemul Compozit de Evaluare Diagnostică în tulburările depresive (CODE = Composite Diagnostic Evaluation System) este o metodologie ce permite studiul relaţiilor dintre diferitele clasificări ale tulburǎrilor mentale (Ban, 1989; Gaszner, Ban, 1996). Permiţând compararea sistemelor diagnostice derivate din diferite principii nosologice, sistemul poate fi folosit în evidenţierea categoriilor valide de boli mintale şi în identificarea tratamentului adecvat. El diferă de alte sisteme polidiagnostice prin capacitatea sa de a produce diagnoză multiplă pe baza unui singur interviu. Componentele esenţiale ale sistemului sunt divizate în algoritmi care pot evalua pacientul prin multiple sisteme diagnostice în acelaşi timp. În CODE-DD (Depressive Disorders) există o scală de evaluare pentru tulburările depresive (RSDD), care pe baza unui algoritm, permite stabilirea diagnosticului în cadrul a 25 de sisteme diagnostice de clasificare a tulburărilor depresive, în mod simultan. Întrucât CODE-DD s-a dezvoltat prin diferenţierea subformelor, în cadrul depresiei unipolare se foloseşte numai la pacienţii preselecţionaţi. Scala de evaluare pentru tulburările depresive se bazează pe 90 de caracteristici cuprinse în 80 de variabile, fiecare fiind evaluată în termeni de prezent sau absent. Fiecare variabilă este percepută ca şi un cod responsabil pentru o formă distinctă a expresiei clinice. Scala conţine şi o subscală pentru evaluarea severităţii tulburării depresive.

Listele de verificare IDCL-ICD-10 şi ICDL-D.S.M-IV pornesc de la dezavantajele interviurilor standardizate şi structurate: „limitarea la circumstanţe precis determinate”, dificultăţile de natură economică ale aplicării, încrederea în diagnostic condiţionată de omogenitatea grupelor, „consumul de timp”, „dificultăţile explorării verbale pentru pacienţii care  refuză comunicarea, simulează sau traversează o criză acută”, relevanţă semnificativă doar la pacienţii cu simptome acute. Pe această bază, listele de verificare propun o alternativă de verificare a semnelor şi simptomelor. Cu ajutorul lor specialistul poate aduna toate datele relevante pentru stabilirea diagnosticului în timpul consultaţiei obişnuite pe baza observaţiilor sau a informaţiilor de la o terţă persoană. El se poate concentra asupra celor mai proeminente plângeri ale pacientului şi ulterior, asupra semnelor şi simptomelor, ceea ce este foarte important pentru obţinerea unei relaţii bazate pe încredere. Pacientul poate fi evaluat chiar dacă explorarea deplină este imposibilă. Datele obţinute pot fi comparate şi se notează în documente tipizate, rezultănd o mai temeinică comunicare, înregistrare şi stocare a datelor. IDCL oferă o evaluare ştiinţifică şi standardizată pentru ICD-10 şi D.S.M-IV, permiţând o examinare sistematică a criteriilor relevante şi a deciziilor de diagnoză. Constituie un instrument consistent, riguros stabilit, ce poate fi folosit într-un sistem standardizat pentru clasificarea pacienţilor.

Inventarele şi scalele. În urma consultării lucrărilor de referinţă privind evaluarea depresiei, voi prezenta cele mai frecvent utilizate scale şi inventare ( Ban, 1981; Sartorius, Ban, 1986; Shaver, Brennan, 1991; Kleinman, Good, 1995).

Scala pentru evaluarea depresiei Hamilton (HRSD), 1960 este una dintre primele scale de evaluare obiectivă pentru aprecierea severităţii stărilor depresive, fiind şi astăzi una dintre scalele cu cea mai largă utilizare. Itemii săi au fost revizuiţi, anumite definiţii ale lor au fost adaptate (Hamilton 1982, 1987; Bech, Coopen, 1990; Thompson,1989). Itemii scalei se referă la dispoziţia depresivă, dispoziţia anxioasă, retardarea psihomotorie, simptomele cognitive, simptomele sociale şi la simptomele vegetative ale depresiei. În varianta din 1986 a scalei depresiei Hamilton, realizată de Bech şi colaboratorii săi cu acordul autorului, este inclusă alături de scala de depresie Hamilton o scală de depresie a melancoliei (Bech, 1996). Prima conţine 21 de itemi, iar a doua 10 itemi. Nivelele de severiatate ale semnelor şi simptomelor pot avea valori cuprinse între 0-4 pentru HRSD sau între 0 şi 2, reflectând astfel 5 vs. 3 nivele. Scala de diagnostic a melancoliei DMS precizează trei nivele cu valori cuprinse între 0 şi 2.

Alcătuită pe baza analizei construcţiei scalei Hamilton, folosindu-se analiza structurii latente, scala de melancolie se realizează printr-o validitate constructivă ridicată. Itemii săi acoperă cele mai importante componente ale tulburării de dispoziţie. Acest lucru s-a constatat şi în studiile de validitate efectuate pe populaţii diferite, din culturi diferite (Hamilton, 1987; Paykel, 1990). Scala Hamilton şi-a demonstrat validitatea concurentă prin rapoarte la alte instrumente de evaluare dintre care cel mai semnificativ este BDI.

Inventarul pentru depresie Beck (BDI) 1967, 1988 este cel mai frecvent citat şi cel mai utilizat instrument de măsurare a depresiei bazat pe autodescriere. Mai mult, el a devenit un etalon pentru validarea altor inventare sau scale de autoevaluare. În lucrarea sa din 1967, Beck a definit depresia prin prezenţa unei liste de 21 „categorii simptom-atitudine”. Itemii inventarului reprezintă următoarele categorii: dispoziţie depresivă (tristeţe), pesimism (lipsa speranţei), sentiment de eşec, deficit relaţional, sentimente de vină, nevoia de pedeapsă, ură de sine, autoreproş, dorinţe de suicid, plângeri, irascibilitate, contacte sociale deficitare, capacitate de decizie redusă, imagine de sine negativă, incapacitate de muncă, insomnie, fatigabilitate, pierderea apetitului, scădere în greutate, ipohondrie, pierderea libidoului. In versiunea originală s-a cuantificat gradul de severitate a simptomelor cu valori cuprinse între 0 şi 3, unele categorii având douǎ variante de răspuns pentru acelaşi grad de severitate.

În versiunile mai recente ale scalei este stabilită o singură variantă pentru fiecare nivel, astfel încât cei 21 de itemi au fiecare 4 nivele de severitate cuprinse între 0 (absenţa depresiei) şi 3 (depresie maximă). Astfel, scorul total este cuprins între 0 şi 63. Se consideră că absenţa depresiei sau depresia minimă se reflectă într-un scor mai mic de 4, depresia uşoară între 5 şi 13, moderată între 14 şi 20, iar depresia severă peste 21 (Shaver, Brennan, 1991). În practică se lucrează cu scoruri mai ridicate. Adaptat pentru toate vârstele, BDI, este cel mai cunoscut inventar pentru măsurarea nivelului depresiei şi a fost tradus şi utilizat cu succes în multe spaţii socio-culturale. Este uşor de administrat, necesită un timp scurt, putând fi aplicat la diferite segmente ale populaţiei indiferent de nivelul de cultură sau vârstă, datorită utilizării unui limbaj accesibil.

Scala de autoevaluare a depresiei Zung (SDS, 1965) a fost concepută pentru evaluarea depresiei mai ales în instituţiile de îngrijire medicală. Ea conţine 20 de itemi grupaţi în 4 categorii: simptome afective, referitoare la dispoziţia depresivă, simptome referitoare la perturbări fiziologice (somn, apetit, greutate, libido, oboseală), la perturbări psihomotorii (agitaţie sau retardare), perturbări psihologice (confuzii, disperare, iritabilitate, indecizie, depreciere, idei suicidare, insatisfacţie). Răspunsurile pentru fiecare item se grupează în 4 variante, fiecare reflectând frevenţa semnului sau simptomului: 1=deloc sau pentru puţin timp, 2=uneori, 3=o bună parte de timp, 4=cel mai mult sau tot timpul. Tradusă în peste 30 de limbi, SDS, asemenea BDI este una dintre cele mai larg folosite scale pentru evaluarea depresiei, atât în unităţile de cercetare, cât şi în clinică. Cele două instrumente pot fi considerate complementare, BDI măsurând gradul de severitate al depresiei, iar SDS frecvenţa simptomelor depresive. Complementaritatea şi distincţia sunt importante şi trebuie luate în considerare în raport cu obiectivele cercetării. Asemenea BDI, aplicarea SDS nu este influenţată semnificativ de factori demografici.

Scala pentru evaluarea depresiei Carroll (CRS) a fost concepută ca o modalitate de autoevaluare pararlelă la Scala de Evaluare Obiectivă a Depresiei Hamilton (HRDS). Dezvoltarea CRS nu a fost menită să compenseze incongruenţa dintre evaluările clinice obiective şi autoevaluările depresiei. Itemii săi vizează aspectele somatice şi comportamentale ale depresiei, indicând severitatea simptomelor fără a avea pretenţia să constituie un mijloc de diagnostic. CRS cuprinde 52 de itemi care vizează retardul motor, agitaţia, perturbările somnului, pierderea în greutate, anorexia, oboseala, pierderea libidoului, dificultăţi în concentrarea atenţiei, diminuarea perspicacităţii, anxietate şi idei suicidare. În contrast cu HRDS în care unele enunţuri se evaluează de la 0 la 4, iar altele de la 0 la 2, în CRS aceeaşi itemi (simptome) sunt reprezentaţi de patru sau de două enunţuri care reflectă severitatea progresivă a manifestărilor aceluiaşi simptom. Ordinea prezentării itemilor este aleatorie. Răspunsurile la chestionar sunt binare (da/nu); 40 de răspunsuri de tip „da” şi 12 de tipul „nu” vor fi luate în considerare pentru determinarea stării depresive. Scorul total se calculează prin însumare (1 punct pentru fiecare item) şi poate fi cuprins între 0 şi 52.

În combinaţie cu interviurile structurate, inventarele şi scalele pot fi utilizate pentru evaluarea severităţii, frecvenţei, evoluţiei şi a simptomatologiei depresiei. Eficienţa lor poate spori dacă se iau în calcul atât calităţile lor psihometrice, cât şi neajunsurile.

 

 

1.5. Tratamente

Dupǎ un întreg proces de definire, clasificare, diagnosticare şi evaluare a acestui flagel social (depresia), oamenii de ştiinţǎ au descoperit diverse modalitǎţi de ameliorare şi/sau chiar vindecare ale indivizilor ce prezintǎ simptomele specifice depresiei.

Pe plan somatic, o modalitate de vindecare este tratamentul medicamentos bazat pe antidepresive. În trecut, electroşocul reprezenta instrumentul de bazǎ, însǎ acum el este utilizat doar pentru cazuri de depresie deosebit de grave, rezistente la antidepresori. Medicamentele folosite sunt împǎrţite în douǎ mari grupe: inhibitorii monoaminooxidazei şi derivaţii triciclici. Inhibitorii monoaminooxidazei (IMAO) sunt eficienţi, dar prezintǎ şi dezavantaje: sunt dificil de administrat, necesitând o supraveghere deosebitǎ şi asocierea lor cu alte medicamente poate fi extrem de periculoasǎ. Derivaţii triciclici sunt pe bazǎ de imipraminǎ utilizatǎ pentru prima datǎ de R. Kuhn în 1957. Clomipramina şi amitriptilina, care pot fi administrate pe cale intravenoasǎ la începutul tratamentului au inaugurat o lungǎ serie de medicamente antidepresive care acţioneazǎ în general prin inhibarea recaptǎrii neuromediatorilor intrasinaptici şi fac sǎ vireze dispoziţia depresivǎ dupǎ 12-15 zile de tratament. Activitatea lor paralizeazǎ net nervul vag şi antreneazǎ fenomene secundare, uneori dezagreabile: uscǎciunea gurii, midriazǎ, cu dificultatea acomodǎrii vizuale, riscuri de creştere a tensiunii intraoculare sau provocarea unei retenţii vezicale; tahicardie şi tulburǎri tensionale în primele zile de prescripţie. Provoacǎ o dezinhibare adesea mai precoce decât modificarea stǎrii timice, ceea ce poate facilita o trecere la actul suicidar. Din aceste motive este necesar ca asemenea tratamente sǎ se facǎ sub supravegherea constantǎ a anturajului şi, în cazurile grave, cu risc de suicid, în mediul spitalicesc. Când bolnavul este anxios şi siucidar, este necesar sǎ se asocieze medicamente sedative şi anxiolitice (levopromazina sau benzodiazepine), suspectând totuşi riscuri de dependenţǎ. Trebuie de asemenea sǎ se prescrie corectori de hipotensiune (clorohidratul de heptaminol) şi corectori de efecte anticolinergice (anetoltritiona, ezerina). Acest tratament va fi diminuat progresiv dupǎ virajul de dispoziţie, prevenindu-se o posibilǎ recidivǎ a depresiei. Mulţi specialişti îl prescriu luni în şir cu doze slabe asociind produse normotimice (litiu şi valpromida) care s-au dovedit eficiente în prevenirea de noi accese.

În afarǎ de tratamentul medicamentos, necesare şi utile sunt psihoterapiile. Una dintre acestea este terapia cognitiv-comportamentalǎ care a fost dezvoltatǎ de Beck, Rush, Shaw si Emery, care poate fi definitǎ ca o rezolvare de probleme, depresia fiind ea însǎşi o problemǎ. Scopul terapiei este de a-l ajuta pe pacient sǎ gǎseascǎ soluţii la problemele sale, iar obiectivul imediat al terapiei este eliberarea de simptome, cel pe termen lung fiind rezolvarea problemelor de viaţǎ şi prevenirea apariţiei sau mǎcar atenuarea unor episoade depresive viitoare. Se face o selecţie a pacienţilor care presupune luarea în considerare a urmǎtorilor factori: pacienţii sǎ fie non-psihotici (totuşi, poate fi aplicatǎ şi acestora, dar însoţitǎ de medicaţie antidepresivǎ), sǎ se cunoascǎ gradul de severitate al depresiei, sǎ se identifice patternul de gândire negativǎ, sǎ se realizeze alianţa terapeuticǎ şi pacientul sǎ aibǎ un repertoriu bogat de deprinderi de a face faţǎ stresului. În funcţie de aceşti factori, terapeutul elaboreazǎ diferite strategii (cognitive, comportamentale, cognitiv-comportamentale, preventive) ţinând cont atât de caracteristicile, cât şi de gradul de severitate al depresiei ale fiecǎrui pacient în parte. Terapia cognitiv-comportamentalǎ este mai eficientǎ când se asociazǎ cu terapiile sugestive: relaxare, hipnozǎ, antrenament mental.

 

 

1.6. Concluzii

 

Dintre toate noţiunile de semiologie psihiatricǎ şi psihopatologie clinicǎ, aceea de depresie este cea mai frecvent utilizatǎ şi include o fenomenologie clinicǎ extrem de variatǎ, de la schimbǎrile de dispoziţie compatibile cu viaţa „normalǎ” pânǎ la manifestǎrile psihotice, care evolueazǎ atât cu perturbarea stǎrii afective, cât şi cu diminuarea frapantǎ a posibilitǎţilor cognitive, psihomotorii şi perceptive. În plus, termenul de depresie este folosit şi în alte domenii decât cele ale psihopatologiei şi clinicii psihiatrice, astfel:

  • în neurofiziologie, depresia indicǎ o reducere a activitǎţii electrofiziologice;
  • în farmacologie, depresia exprimǎ efectul anumitor substanţe (psiholeptice) de reducere a responsivitǎţii senzoriale şi psihice. Aceastǎ acţiune farmacodinamicǎ a constituit chiar un criteriu taxonomic în funcţie de care psihotropele erau împǎrţite în stimulante si deprisante;
  • în fiziopatologie, depresia constituie expresia dezechilibrului între anumiţi neurotransmiţǎtori şi modulatori ai impulsului neuronal sau o perturbare a mecanismelor neuronale receptoare.

Totodatǎ, depresia prezintǎ o accepţiune distinctǎ şi este diferit definitǎ în funcţie de orientarea psihologicǎ sub care este privitǎ. Astfel:

  • psihanaliza vede depresia ca o deturnare a agresivitǎţii spre sine;
  • teoria comportamentistǎ considerǎ depresia ca un defect de condiţionare sau ca o lipsǎ de abilitate de învǎţare, survenitǎ în urma unor eşecuri repetate;
  • psihologia academicǎ apreciazǎ depresia ca o tulburare cognitivǎ ce determinǎ o imagine de sine negativǎ şi o viziune distorsionatǎ, pesimistǎ asupra lumii.

Dispoziţia depresivǎ reprezintǎ o schimbare calitativǎ faţǎ de funcţionarea precedentǎ, constatabilǎ „în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi” (DSM-IV-R, p. 222) timp de minimum douǎ sǎptǎmâni. Se precizeazǎ faptul cǎ aceastǎ dispoziţie depresivǎ este indicatǎ fie prin relatare subiectivǎ, fie prin observaţia celor din jur.

Sindromul depresiv se caracterizeazǎ prin apariţia bruscǎ a unei stǎri de depresie şi de anxietate cu nelinişte psihomotorie. Bolnavii sunt agitaţi, panicaţi, vorbesc mult, nu-şi gǎsesc locul, prezintǎ frecvent idei delirante de autoacuzare, de umilire, hipocondrice sau chiar de urmǎrire şi influenţǎ. Uneori ideile delirante pot fi însoţite de halucinaţii auditive şi vizuale, survenite pe fondul de dispoziţie depresivǎ. În  unele forme de depresie accentuatǎ, modificǎrile tensiunii arteriale pot produce tulburǎri de conştiinţǎ de tip delirant-oniroid în cursul cǎrora bolnavul nu mai percepe clar mediul exterior, prezintǎ false recunoaşteri, halucinaţii, dezorientare în timp şi spaţiu; dupǎ risipirea episodului confuzional ei nu pǎstreazǎ amintirea acestei stǎri (amnezia lacunarǎ) sau o reproduc fragmentar. Sindromul depresiv poate dura doua-trei sǎptǎmâni şi are tendinţa sǎ recidiveze. Uneori survine consecutiv administrǎrii timp îndelungat a medicamentaţiei hipotensive rezerpinice.

Sindromul depresiv are ca simptome cardinale dispoziţia depresivǎ, încetinirea proceselor de gândire şi inhibiţia activitǎţii.

Se pot deosebi urmǎtoarele forme ale sindromului depresiv:

  • depresia simplǎ, în care simptomul cel mai important este inhibiţia activitǎţii;
  • depresia stuporoasǎ, în care inhibiţia atinge intensitatea maximǎ;
  • depresia anxioasǎ;
  • depresia delirantǎ cuprinde delirul melancolic tipic (pǎcǎtuire, sǎrǎcie, hipocondrie), care poate lua o formǎ specialǎ în Sindromul Cotard. Acesta e constituit din idei de negaţie (a existenţei şi a funcţiei propriilor organe, a existenţei rudelor, a celorlalţi oameni, chiar şi a lumii), de imoralitate şi enormitate.

În  funcţie de importanţa scǎzutǎ a factorului somatogen şi cea crescândǎ a factorului psihogen, depresiile se ordoneazǎ astfel (Kielholz):

  • depresii organice: senile, pe fond de arteriosclerozǎ cerebralǎ, posttraumatice, în epilepsie;
  • depresii simptomatice postinfecţioase: în boli cronice vasculare, pulmonare, în tulburǎri endocrine premenstruale, în cursul sarcinii, hipertiroidiilor, bolii Addison, în tratamentele cu reserpinǎ, steroizi, în faza de carenţǎ la toxicomani, în schizofrenie;
  • depresii de involuţie;
  • depresii endogene care fac parte din sfera psihozei maniaco-depresive;
  • depresii psihogene: a) depresii de epuizare şi nevrotice care ar sintetiza alte încercǎri de delimitare fǎcute anterior (depresia vegetativǎ Lemke); b) depresii psihoreactive.

Depresia se întâlneşte mai rar în copilǎrie decât în viaţa adultǎ, ea fiind apanajul versantului descendent al existenţei. Într-o  mai mare mǎsura decât la adult, depresia nu apare purǎ, ci deseori mascatǎ de un sentiment de obosealǎ sau greutate fizicǎ, disprosexie, bradipsihie si bradikinezie. Uneori copiii depresivi sunt consideraţi capricioşi, dezinteresaţi, hipersensibili sau labili afectiv. Din cauza posibilitǎţilor reduse de verbalizare a trǎirilor, cât şi datoritǎ aspectului polimorf şi uneori mascat al depresiei, se disting greu stǎri depresive propriu zise înainte de vârsta şcolaritǎţii. Unii autori (Kohler) considerǎ cǎ stǎrile depresive nu survin niciodatǎ înainte de perioada prepuberǎ sau puberǎ. Cu toate acestea, R. A. Spitz, vorbeşte de o „depresie anacliticǎ”, care poate apǎrea chiar la copilul de şase luni, aflat într-o carenţǎ emoţionalǎ în raport cu separarea sa de mamǎ,  şi  se caracterizeazǎ prin dezinteresul faţǎ de anturaj, pierderea apetitului, tulburǎri în dezvoltarea generalǎ şi ponderalǎ.

Manifestǎrile clinice propriu zise ale episodului depresiv sunt exprimate prin simptome esenţiale si facultative:

  1. reducerea capacitǎţii cognitive – dificultǎţi de concentrare, de mobilizare voliţionalǎ şi deliberare. Pacientul acuzǎ faptul cǎ gândirea sa e trenantǎ, vâscoasǎ, laborioasǎ, dar neclarǎ şi ineficace, cu o sǎrǎcire a temelor şi o reducere a conţinuturilor;
  2. temeri relativ constante ce au ca axe majore subapreciere, autominimalizare, incapacitate şi culpabilitate;
  3. sentimente de inadecvare personalǎ – ideea de pǎcat e legatǎ de sentimentul religios;
  4. pierderea sau reducerea stimei de sine – autoevaluarea negativǎ, subaprecierea, inadecvarea, culpabilitatea;
  5. inhibiţia psihomotorie – astenia, asociaţii ideative lente, reducerea amplitudinii şi a ritmului mişcǎrii, hipomimia cu reducerea expresivitǎţii mimice;
  6. indiferenţa afectivǎ – incapacitatea pacientului de a trǎi satisfacţii sau de a încerca sentimente agreabile, în faţa unor situaţii de naturǎ sǎ confere o stare afectivǎ pozitivǎ;
  7. anestezia psihicǎ dureroasǎ – pacienţii nu sunt capabili de trǎirea unor sentimente afective negative, de a resimţi tristeţea, doliul sau disperarea;
  8. dificultatea de deliberare, indecizia şi ezitarea;
  9. deznǎdejdea sau disperarea – intensitatea şi severitatea tulburǎrilor depresive, risc suicidar deosebit;
  10. insomnia, hipersomnia;
  11. reducerea apetitului, pierderea ponderalǎ;
  12. constipaţia;
  13. cefaleea – „singurul simptom al unei depresii” (Kielholz 1984, p. 56);
  14. algiile – justificarea inhibiţiei psihomotorii.

 

 

Manifestǎri clinice întâlnite în depresii:

  • 76 – 100% – tristeţe, absenţa bucuriei, anxietate, tensiune, lipsa de energie, dezinteres, hipoprosexie, ideile de insuficienţǎ;
  • 51 -75% – disperare, agresivitate, iritabilitate, alterarea comportamentului social, indecizia, modificarea percepţiei timpului, ideile de suicid, încetinirea psihomotorie, absenţa relaţiilor sociale, diminuarea libidoului, trezirea precoce, incapacitate de adormire, somn superficial întrerupt, inapetenţǎ, modificarea greutǎţii, algii;
  • 26 – 50% – sentimente de culpabilitate, hipocondrii, agitaţie psihomotorie, maleza matinalǎ, constipaţie;
  • 1 – 25% – idei de sǎrǎcie, idei de persecuţie, delir de culpabilitate, delir hipocondric, malezǎ vesperalǎ.

 

About these ads

Tagged: , , , , ,

One thought on “Depresia

  1. [...] Mai mult poti vedea in acest post: http://licentasidizertatie.wordpress.com/2011/02/23/depresia/ Tags: antibiotice, diflucan, efecte secundare, fluconazol, medicamente de sinteza, reactii [...]

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: